Taina tăcerii Domnului ce nu s-a mai văzut

din „Dumnezeu in care spui ca nu crezi”
de NICOLAE STEINHARDT
Editura Humanitas

Bucureşti, 3 iunie ’69

Dragul meu,

Am văzut în ultimele două săptămîni două filme care m-au răscolit.

 

Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag

Din „Dumnezeu in care spui ca nu crezi”,
Humanitas,
2000
pag. 100-105

Bucureşti, 30.XI.70

Dragul meu,

Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi ne­aşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se pră­buşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în ge­neral, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.

 

Lumea aceas­ta în care trăim este mai presus de orice o lume a sensurilor

Din „Dumnezeu in care spui ca nu crezi”,
Humanitas,
2000

pag. 80-81

[Bucureşti,] 25 mai 1970

Dragul meu,

Oamenii, o ştii, şi-au pus de cînd lumea întrebări de soiul acestora: de ce cutăruia, care-i un ticălos, îi merg toate din plin, de ce-i avut şi fericit şi unde pune el mîna pare a pune şi Dum­nezeu mila, iar nenorocitul de cutare, om de ispravă, curat şi bun, n-are parte decît de mizerie şi de necazuri? Oamenii, cu alte cuvinte, au pus mereu problema dreptăţii şi a nedreptăţii, iar ateii au tras mereu din fapte, ce-i drept incontestabile, con­cluziile lor. Dumnezeu, zice-s-ar, pare nu numai că nu apără pe cei drepţi, dar că şi încurajează pe nemernici îmbelşugîndu-i cu izbînzi.