RSS

DOAMNE, SĂ VĂD !

31 Mai

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia


DOAMNE, SĂ VĂD!

De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. Referatul lui Matei pomeneşte două cazuri1 şi în amândouă este vorba de doi orbi. Marcu2 menţionează numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca3, tot unul, localizat, la Ierihon.

Iar Evanghelia lui Ioan consacră un întreg capitol – al nouălea – tămăduirii orbului din naştere. În referatele sinoptice orbii sunt cei care solicită mila şi lecuirea. La Ioan textul pare să impună concluzia că Iisus a lucrat din proprie iniţiativă. Domnul, în versiunile sinoptice întreabă pe cel orb ce voieşte sau pe cei orbi ce voiesc să le facă. Iar cel ori cei întrebaţi răspund aidoma (în vorbe niţel felurite): Doamne, să se deschidă ochii noştri; Învăţătorule, să văd iarăşi ; Doamne, să văd!

Şi cererea le este de îndată împlinită. Desigur că orbii implorau să-şi redobândească vederea, vederea fizică, posibilitatea pentru ochii lor de a-şi exercita funcţia lor firească, înregistrarea pe retină a înfăţişărilor lumii exterioare. Şi Iisus aceasta chiar, neîndoielnic, le dă: posibilitatea aceasta organică, fiziologică, fotografică.

Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unui beteşug corporal (funcţional), ci şi mai mult decât atât? (în privinţa orbului din naştere evident e că-i dă har peste har: Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu).

Dacă, anume, reînnoita minune a vindecării orbilor nu cuprinde şi un învăţământ ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” îndreptăţesc – întocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – bănuiala aceasta, impulsul de a căuta substantivelor orb, ochi, lumină şi verbului a vedea un tâlc simbolic, neaparent.

Căci de văzut – în sens propriu, direct – văd şi fariseii, care sunt orbi. Şi vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-1 fi apărat de furia noastră detectivă.

Le urmărim -necruţători, neobosiţi, nesăţioşi – toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară.

Le aflăm cu exactitate contabilă abaterile toate, încă şi nevinovatele – micuţe, neînsemnate – devieri de la normă, ne sprijinim pe acest simţ al văzului, pe această acţiune scrutătoare a privirii vigilenţa noastră neadormită şi vrăjmaşă, o folosim spre a ne alimenta şi împrospăta ura, scârba şi zavistia şi apoi a statornici un fundament moral şi obiectiv propensiunii noastre fierbinţi către delaţiune şi făurirea atât de plăcutului şi mereu savurosului, inepuizabilului desfătător spectacol al suferinţei prăbuşirii şi pieririi aproapelui nostru.

„Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale (care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur) şi altceva: putinţa de a vedea, observa (mai bine zis), reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism), ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia.

„Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor (efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi), lărgirea câmpului vizual (care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea), trezirea noastră din coşmarul urii şi intolerantei.

„Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale „strâmtă” care apropie de Domnul Exclamaţiei „Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină. Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.

Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El ? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână ? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi-1 califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi.

Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi.

Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul.

Devin, cum grăieşte Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănţuită în fărădelegile ei nenumărate. Şi oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă şi spăimântătoare a fiinţei ce am fost până a nu mă fi fulgerat şi învăluit lumina milostivirii împărăteşti.

Dintr-o dată vălul cade – şi vedem.

Ce vedem? Pe noi, mai întâi. Mă văd pe mine, complet, nesulgmenit, neamăgit, şi nu din lăuntru. Intre fiinţă şi sine e acum . distanţă uriaşă, o prăpastie. Şi mă cutremur şi mă înfior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce mă rezema, unde mă voi adăposti, pe cine chema în ajutor. Se adevereşte remarca lui Marcel Jouhandefeu: nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e atotbun, ci de mine însumi; liber şi rău fiind pot să nu-I deschid uşa.

Judecata de Apoi creştinul şi-o face el însuşi, de vrea şi poate, zilnic, mai degrabă acuzator decât apărător al său.

Examenul de conştiinţă, la sfârşitul fiecărei zile, recomandat atât de morală cât şi de psihanaliză, ce-i în adevăr de nu o Judecată de Apoi efectuată reflexiv şi individual de creştin?

Psihanalitic şi eshatologic, creştinul se vede la acest examen şi se preţuieşte întocmai ca Dreptul Judecător, din afară, neindulgent, ca pe un oarecare străin, ca pe un oarecare altul şi e în măsură – în ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepărtinitor, de absolut, ca pe semenul său.

Creştinul, prin aceasta, scapă de sub îngrădirile relativităţii generale, dezminte experienţa Michelson-Morley şi se supune marelui îndemn al învăţătorului său ; izbuteşte a ieşi din sine.

Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvintează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuaţia personală ; ne vedem aşa cum suntem (şi fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne plăcea a ne socoti (la fereală de orice posibilă învinuire); înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tuturor imbecililor, răufăcătorilor si neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează.

Creştinului începe – sub acţiunea darului – a-i fi silă şi groază de el (aşa cum, foarte probabil, le este şi altora). El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din culpa celorlaţi şi exclusiv datorită urii lor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-1 admira şi ridica în slăvi.

Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum, înainte de obşteasca judecată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu şi mai sever, pentru că Dreptul Judecător va fi, oricum, blând şi milostiv; aşa-i este firea.

Judecata de Apoi prealabilă şi pregătitoare o putem cugeta a fi suprema harismă acordată creştinului, căci este cea mai utilă şi de priinţă prezentării noastre la Judecată în condiţii cât mai uşurătoare mandatului încredinţat îngerilor celor buni.

Să văd. Să văd cu ochii trupeşti. Mai larg: să-mi fie întreg trupul sănătos şi să funcţioneze fără greş, informat de cele cinci simţuri neştirbite. Şi mai larg; să văd slobod, neferecat în strânsura abjectă a concentrării privirii mele asupra paielor (ori şi bârnelor) din ochii vecinilor mei.

Să desprind toate splendorile lumii; să mă bucur, să mă delectez, să mă curăţesc, să mă înalţ, să mă consolez prin ele.

Să-mi fie izvor de exaltare şi fericire, de punere sub obroc a ticăloşilor şi smintelilor care-mi dau concentric asalt. Să mă văd pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi străini, descotorosit de milă.

Să-mi ţin ochii neclintit deschişi (cu pleoapele împiedicate în clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci când i se face reeducarea) şi îndreptaţi mai vârtos asupră-mi.

Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice că putem mânui o faclă, o lanternă, un laser şi încă de pe acest târâm putem cunoaşte neasemuita senzaţie a descoperirii noastre totale.

Experienţele relatate de doctorul Moody, creştinul le poate realiza fără a fi nevoie de moarte clinică. El se poate părăsi, străbate carapacea oarbă a sinelui – parcă plutind, aşişderea pacienţilor doctorului Moody, pe deasupra chipului său trupesc – se poate învoi unei cercetări de unde să lipsească orice complezenţă, înduioşare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar şi la rece.

Fie ca această însuşire dată de Hristos fiecărui om (Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume) să ne pricepem a o pune în practică, mulţuttiind Celui Care ne-a încredinţat-o, spre desferecarea noastră din cătuşele întunecimii.

„Eu sunt lumina lumii”.

Biruitorule al beznei scoate-ne din îngusta, neagră puşcărie unde singuri, de proşti şi răi ce suntem, ne-am înzidit!

 
3 comentarii

Scris de pe 31 Mai 2008 în Despre N.Steinhardt

 

3 responses to “DOAMNE, SĂ VĂD !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: