Înfricoşătoarea Judecată

Dăruind vei dobândi-Cuvinte de credinţă, Nicolae Steinhardt, 

Editura Polirom, 2008

În textul referitor la Judecata de Apoi (Mt 25, 31-46), deodată accentul cade pe om. În tot cuprinsul Legii noi (ca şi al Legii vechi) prioritatea este acordată iubirii de Dumnezeu: porunca întâi ne spune să-L iubim din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi toată puterea noastră. Iubirea aproapelui, deşi socotită nu mai puţin însemnată, e totuşi prevăzută de porunca a doua, oarecum subordonată celei dintâi, un soi de consecinţă a ei (Mt 22, 39; Mc 12, 31; Lc 10, 27). Aşa apare la Matei, Marcu şi Luca („Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ figurează şi în Legea veche: Levitic 19, 18 – fugitiv). În pericopa Judecăţii viitoare însă, iubirea aproapelui nu numai că trece înaintea celeilalte, ba se şi înfăţişează ca singura avută în vedere.

Totul, aici, e în funcţie de relaţiile interumane, nu se face vorbire decât de fapte privind ajutorarea semenului. Iubirea de Dumnezeu nu mai e pomenită (nici credinţa, care s-a transmutat, potrivit afirmaţiilor Sfântului Apostol Ioan în prima sa epistolă sobornicească, capitolul doi [1 In 2, 9-11; Iac 2, 17], şi ale Sfântului Apostol Iacob tot în al doilea capitol, în fapte şi iubirea de fraţi, nu despre aceasta va fi întrebat împricinatul, ci numai dacă a dat de mâncare celor flămânzi şi de băut celor însetaţi, dacă a primit pe străin şi a îmbrăcat pe cei goi, dacă a cercetat pe cei bolnavi şi pe cei întemniţaţi. Totul aşadar se concentrează asupra binefacerilor făcute oamenilor îngreuiaţi şi împresuraţi de năpaste şi griji, aproapelui aflat la necaz.

Evangheliile reiau ideea expusă pe larg de Matei (Mt 25, 31-46) şi precizează: „Şi atunci (Fiul Omului) va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt 16, 27) sau „Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun?“ (Lc 6, 46) – cuvintele-cheie: fapte şi faceţi sunt subliniate de mine. Când, de asemenea, Domnul se referă la cele zece porunci în convorbirea cu acel care voia să ştie ce să facă spre a moşteni viaţa veşnică, El le menţionează numai pe cele cinci privitoare la relaţiile cu oamenii, iar nu pe celelalte, decurgând din latria datorată lui Dumnezeu, enumeră adică obligaţia de a nu săvârşi adulter, a nu fura, a nu mărturisi strâmb şi a nu înşela, a nu ucide, a-şi cinsti tatăl şi mama [Mc 10, 19].Judecata, vedem, se face şi ea în acelaşi duh, în temeiul unor criterii faptice, lumeşti, practice, pragmatice (In 5, 27). Domnul Însuşi, vrând să explice pentru care pricină I s-a dat de către Tatăl puterea să facă judecată, indică drept cauză: „pentru că este Fiul Omului“.

Ce vrea să zică această motivare? Că Hristos e împuternicit să fie Judecător deoarece a fost şi El om şi deci prea bine cunoaşte firea oamenilor, lumea, cum stau lucrurile acolo, pe pământ, care sunt cu adevărat raporturile dintre făpturi, care le sunt nevoile, grijile şi durerile. Hristos e Judecător fiindcă ştie cum stau lucrurile din lăuntru119, experimental, ca Unul Care şi El a cunoscut ispitele, oboseala, foamea, durerea, Care a stat faţă către faţă cu trufia, invidia, ura, prostia şi trădarea, Care a fost vândut, batjocorit, pălmuit, scuipat şi omorât, în chinuri, căruia I s-a pus pe cap cunună de spini şi a fost îmbrăcat cu purpură mincinoasă.

Ca Unul Care va judeca în cunoştinţă de cauză, nu după relatări şi expuneri purtate din gură în gură, ca Unul Care ştie despre ce e vorba (de quoi il en retourne, spun plastic şi intraductibil francezii – eu aş tălmăci: care cunoaşte tărăşenia şi dedesubturile toate), Căruia nu-i poţi îndruga verzi şi uscate şi câte-n lună şi-n soare sau suci şi răsuci adevărul sau a I-l ascunde sau măslui sub vorbe frumoase cu iscusite vicleşuguri.

Ca Unul Care a fost şi El Om ca toţi oamenii, Care va aprecia nu după criterii şi consideraţii teoretice, abstracte, „divine“, ci după criterii şi consideraţii foarte simple, foarte omeneşti, de toate zilele, banale, vulgare (să nu ne sperie termenul acesta, să nu uităm că limbajul evanghelic nu-i simandicos şi fandosit, că nu se fereşte a denumi lucrurile pe şleau şi pe adevăratul lor nume), criteriile „omului de pe stradă“, ale omului dosădit, trudit, ferecat în supărări şi neocolit de valurile vieţii. Ale omului obişnuit, cel din vâltoarea şi frecuşul vieţii celei mai ne-angelice, ne-„spiritualizate“, criteriile bunului simţ celui mai elementar. Şi care-s acestea? Cele ale întrajutorării (a da năpăstuitului ce are mai întâi nevoie: hrană, adăpost, culcuş, îmbrăcăminte, cercetare la spital şi închisoare), bunei vecinătăţi, solidarităţii celor nerăsfăţaţi de ursită.

Absolut nimic „fin“ în felul cum ne este descris marele Judeţ al sărmanilor (şi sărmani, la drept vorbind, suntem toţi cei născuţi sub pecetea păcatului strămoşesc), nimic elegant, „superior“, intelectualist, mistic,sofianic, transcendental, abisal, apologetic, „idealist“, mistagogic, tainic,pitagoreic, isihastic, „sublim“ ori extrasensorial şi parapsihologic. Toate cazurile evocate de Hristos la Matei (Mt 25, 31-46) se referă la nevoi şi scârbe ale vieţii oamenilor de rând, ale oamenilor care se izbesc prea puţin de „înaltele“ piedici scoase în calea lor de potrivnicii îndeobşte specifici legii numerelor mari: oamenilor bolnavi, flămânzi, strâmtoraţi, întemniţaţi (pe drept ori pe nedrept), lipsiţi de bunurile de larg consum ale vieţii, loviţi de năpastele celor simpli, de năpastele „curente“: boala, sărăcia, foamea, birocraţia, singurătatea, obida! Textul nu ne poartă în vreun empireu, o
academie platoniciană, un tărâm sacru, ci pe uliţe şi străzi ori pe drumuri şi poteci unde omul se zbate şi se luptă cu istovitoarele angarale majoritare într- o lume pe care poeţii romantici au numit-o sublunară.

Hristos va judeca aşa cum ar face un oarecare muritor anevoie îmbătat cu apă rece, o gospodină cu treburi multe şi puţin răgaz pentru braşoave, un ins lovit de soartă, trecut prin ciurul şi dârmonul vieţii materiale, străin de orice speculaţii teologice, filosofice, metafizice, ascetice şi de solicitările discursivităţii. Nimic subtil în tot cuprinsul textului mateian referitor la ziua cea mare. Se ia aminte numai la faptele (elementare, crude, brute) care ar fi reţinut atenţia şi declanşat reacţia apreciativă a oamenilor năpădiţi de păsurile şi poverile cotidianului celui mai îndepărtat de estetism, nelinişti spirituale, dubii mintale, de toate acele cu totul diferite frământări ale celui care nu cunoaşte grija zilei de mâine şi a pâinii de astăzi.

Aceasta e – mai ales – surprinzător, straniu şi cutremurător în felul de a proceda al Fiului Omului când va şedea pe tronul slavei Sale prefăcut în divan de judecată: această bruscă revenire la simplicitate şi elementaritate, această exclusivitate acordată numai şi numai faptelor bune, milosteniei celei de uz comun, iubirii aproapelui exprimată în termenii filotimiei şi sprijinului între fiinţe plămădite din aceeaşi frământătură şi vremelnice gazde ale unui aceluiaşi duh.

Criteriile textului nostru sunt, scurt spus, strict „materiale“, banale, triviale, pe înţelesul, la nivelul şi în conformitate cu viziunea (Weltanschauung120) „celor mici“, celor umiliţi şi obidiţi (i-a plăcut lui Dostoievski să le zică) dintr-un cartier de margine de oraş ori dintr-un satnepricopsit, care pot gusta din plin savoarea unei fapte bune. Căci ceilalţi, „superbii“ (cum le spune scriitorul francez Jules Romains), nu prea ştiu de foame, golătate, spital, puşcărie, calicie, lipsă de adăpost şi nevoie de ajutor. Ei, superbii, au mai ales parte de anxietăţile spiritului şi ale minţii, de goana după noţiunile manipulate de cuget şi altele de acest fel, nobile desigur, necesare civilizaţiei şi culturii, însă ocrotite de satisfacerea cerinţelor primare, prielnică desfăşurării unei activităţi dezinteresate.

Iată că nu de astfel de subtilităţi (ori chiar prea frumoase porniri spre desăvârşire) se va preocupa Hristos şi se va ţine seama la Judecata de Apoi, ci de lucruri mult mai „grosolane“: vor fi răsplătiţi nu cei care au gândit, meditat, filosofat, misticizat, scripturizat, migălit, angelizat, ci acei care – omeneşte, existenţial, bătrâneşte, copilăreşte, nesofisticat, la nivelul cărbunarului lui Jean-Jacques Rousseau, al lui Jacques Bonhomme, al humuleştenilor lui Creangă, al eroilor lui Brătescu-Voineşti, al lui Mary Poppins, al basmelor şi poveştilor, al îngerului păzitor de copii cuminţi, al oamenilor de treabă şi de ispravă hălăduitori în atâtea şi atâtea istorisiri ale noastre şi ale tuturor neamurilor – îşi vor fi ajutat fără ifose şi mendre, fără şovăire şi; zăbavă şi cu totul în afara perimetrului firelor tăiate în patru, propriu celor prea învăţaţi, lipsiţi de contactul cu realităţile dure, nesperioase şi necruţătoare ale vieţii, pierduţi în lumea imaginară (de cele mai multe ori) a construcţiilor cerebrale, îşi vor fi ajutat, zic, semenii aflaţi la ananghie. Judecata de Apoi, în concepţia creştină, e cu totul tainică şi deosebită de
concepţia comodă a iudaismului.

Evreul evlavios ştie că, dacă a dat ascultare poruncilor din Decalog şi celor şase sute treisprezece comandamente ale predaniei, va fi izbăvit. Nu tot aşa creştinul, care se va înfăţişa unei judecăţi înfricoşătoare deoarece nu se poate şti cum se va pronunţa Judecătorul. Ştim că naşterea din apă şi Duh, credinţa, faptele bune, nelepădarea şi neruşinarea de Hristos, virtuţile şi altele ca acestea vor fi ţinute în seamă, dar siguranţă absolută nu are nimeni. Pericopa zisă a Judecăţii viitoare ne pune totuşi la îndemână un îndreptar precis şi ne aşază pe un tărâm solid, de mare şi neaşteptată smerenie, de nu şi (pentru mulţi dintre noi) naivitate.

Există o cale sigură, neînşelătoare, ce duce spre o soluţie fericită a judecăţii nemitarnice:
calea modestă, străină de fumuri şi extravaganţe, calea din moşi-strămoşiştiută şi de conştiinţa noastră dintotdeauna bănuită a fi cea dreaptă: calea făptuirii binelui şi venirii în sprijin celor atât de pregnant denumiţi în textele noastre religioase „necăjiţi“. Hristos, înţelegem din cele relatate de Sf. Apostol şi Evanghelist Matei, de aceasta se va interesa mai întâi: cum ne-am purtat în lume cu fraţii, vecinii, semenii şi vrăjmaşii noştri. De comportarea noastră în lumea relaţională.

Ca şi la Răstignire, la Judecată are loc o teribilă şi minunată chenoză: Domnul Se transpune în şi Se identifică cu făpturile Sale cele mai oropsite. El Se recunoaşte a fi însetatul, flămândul, întemniţatul… Probabil că, dacă nu S- ar fi întrupat, divinitatea n-ar fi pomenit foamea, setea, golătatea. Spitalul şi puşcăria mărturisesc însă realitatea şi deplinătatea întrupării, o cunoaştere intimă a condiţiei umane, iar cercetarea bolnavilor şi a întemniţaţilor eu unul o socotesc a fi contribuţia Celui Care a experimentat in vivo amărăciunea singurătăţii şi dulceaţa compătimirii.

Curios rămâne faptul că omul (finit şi infinit, precum stăruitor îl defineşte Heidegger) apare (tocmai la Judecata cea mare, unde ne-am fi aşteptat să-l vedem luat în seamă îndeosebi ca „infinit“) sub aspectul de fiinţă creată şi vulnerabilă, de părticică a unei comunităţi concrete, cu nevoi rudimentare, nu a vreunei noosfere de tip Teilhard de Chardin. Dar de ce ne- am mira: ca de obicei, Hristos grăieşte şi procedează tocmai altfel decât ne aşteptam, ba chiar potrivnic acelor aşteptări. E o dovadă certă de autenticitate. El întru adevăr a luat trup, iar de judecat vom fi judecaţi în prezenţa îngerilor, însă de către Fiul Omului.