RSS

Ce vă face azi fericit?

25 Sep

din „”Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari””
Zaharia Sangeorzan
Editura Humanitas

16. Un fragment din poemul Vară de noiembrie de Lucian Blaga:
„Iubito,-mbogăţeşte-ţi cîntăreţul, mută-mi cu mina ta în suflet lacul, şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul, dumbrava, cerbii, trestia şi veacul. Cum stăm în faţa toamnei, muţi, sporeşte-mi inima c-o ardere, c-un gînd. Solar e tîlcul ce tu ştii oricînd atîtor lucruri să-mprumuţi.”
Care este „tîlcul” de care vorbeşte poetul?

Psalmistul cere viforului, apelor, gheţii, balaurilor să laude pe Dumnezeu, căci Dumnezeu e în toate. Cred că iubirea e aceea care „însufleţeşte”, căci întru ea Duhul (suflul) divin dă viaţă, putere şi sens tuturor lucrurilor. Fără de iubire totu-i pustiu, un pustiu structuralist.

22. „Frumuseţea va salva lumea”. Mai este actuală această idee a lui Dostoievski?
O va salva nu frumuseţea „estetizantă”, ci frumuseţea (sănătatea, luciditatea, normalitatea) ca vrăjmaşă a prostiei (care-i mereu hîdă, ridicolă, neghioabă) şi a pociturii. Trăim printre structuri ale prostiei agresive şi de sine încîntată, care nu-i mai puţin urîtă decît kitsch-ul, mahalaua, moftologia.

Vă sfătuiesc să-l recitiţi pe I.L. Caragiale din perspectiva literaturii satirice ca reacţie împotriva sluţeniei. Ori pe Flaubert. La amîndoi ostilitatea se îndreaptă atît împotriva neroziei, cît şi împotriva sluţeniei. Prostia, numele cerebral al hidoşeniei. Salvarea, desigur, cînd va veni, va surpa „aerele” pe care şi le dă hidoasa gugumănie.

Răspunsul cel mai bun şi definiţia cea mai concludentă o aflăm de la Baudelaire: „Frumosul nu-i decît făgăduinţa fericirii. „Textul românesc parcă-l întrece pe cel francez („Le Beau n’est que la promesse du bonheur”), datorită întreitei prezenţe a foşnitoarei litere f („… nici un fior… nici un foşnet…”).

41. Anna Karenina vă asediază din cînd în cînd memoria cu drama ei?
Da. Am scris în Intre viaţă şi cărţi cîteva rînduri despre A.K., care au avut darul să o emoţioneze pe redactoarea de carte, Geta Dimisianu, şi care i-au plăcut şi lui Lucian Raicu (păcat că ne-a părăsit: un critic foarte subtil şi inteligent). Mi-e foarte milă de sinucigaşi. Mă rog; pentru mîntuirea sufletului lor, deşi Biserica ne opreşte de la una ca asta. Eu totuşi mă rog.

45.  Transcrieţi-ne un aforism care să vorbească de identitatea dumneavoastră morală.
Un aforism? Nu ştiu. O vorbă românească însă, da: brînză bună în burduf de cîine. Pe plan creştin mi se potrivesc, poate, cuvintele tatălui copilului demonizat (de la Marcu, 9,24): „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”

172.  Un călugăr nu este cel mai autentic spirit critic disponibil să scrie din nou Biblia?
Să scrie din nou? Nu. Să-i dea mereu viaţă, fiecare în felul sau, de fiecare dată în noutate, prospeţime şi fervoare, da.

173.  Cu toate infernalele suferinţe, injustiţii, umilinţe, catastrofe morale care s-au năpustit cu furie şi violenţă asupra lor, evreii din România nu au încă o Istorie pe măsura tragediei pe care au trăit-o. Care să fie motivul adevărat al acestei absenţe?
Nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură. Nu oricine e vrednic de tragedia pe care o trăieşte. Nu oricine ştie să-i corespundă, să-şi asume rolul. Li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor.

Se vede că evreii nu o au. Felul cum s-au purtat la noi după ’44 dovedeşte că nu au fost, vai, la înălţimea cuvenită. Au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia. Nu laşitatea mă supără. Frica e normală. Nu putem cere oamenilor fapte de eroism.

Dar sîntem îndreptăţiţi să pretindem oamenilor să nu facă exces de zel. Le putem cere mai puţină conştiinciozitate.
Evreilor, după 1945 şi mai ales după ’47, asta le-am reproşat: o conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă. Mai cu seamă românilor le-aş cere mai puţin zel: un popor domol, înzestrat cu darul ironiei, care niciodată nu a pus mare preţ pe coinciderea formei cu fondul. Lor le putem cere sa aplice ordinele alene, iavaş-iavaş iată bacalîm, cu rea şi leneşă voinţă. Asta da, asta eram în drept a le cere. Cînd colo! Viteză maximă, străşnicie, polonic, vigilenţă absolută, denunţuri cu nemiluita.

Vai, românii s-au molipsit de la jidani, i-a apucat şi pe ei eficienţa, conştiinciozitatea, aplicarea necruţătoare a tuturor gugumăniilor şi absurdităţilor. Am devenit mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii! Vai nouă, popor mereu ferit de excese, mereu predispus către soluţii tranzacţionale, băşcălie, relativitate. Asta-i nenorocirea, că ne-am pierdut bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond. Asupra acestui punct cred că Maiorescu a greşit: n-a înţeles cît de preţioasă şi blîndă poate fi o civilizaţie a formei care nu ia fondul în tragic.

Din senin ne-au lovit zelul şi conştiinciozitatea! Mai atrag atenţia asupra unui punct important: Sîntem mereu înclinaţi a pierde din vedere că terorizaţii, cu vremea, ajung mai răi, mai netrebnici, mai inventivi în abjecţie decît teroriştii. Ei dau mai mult decît li se cere, mai mult chiar decît teroriştii cutează să le ceară ori şi-ar închipui că pot cere. Terorizaţii devansează cererile cele mai îndrăzneţe ale teroriştilor şi-i incită a fi mai răi decît sînt. Acesta-i un punct esenţial, eu am avut prilejul să-l descopăr la anchetă şi în viaţa de puşcărie (unde mulţi deţinuţi
ajunseseră mult mai răi şi mai periculoşi decît administraţia).

186.  Cunoaşteţi cîteva capodopere din literatura religioasă românească?
Mă repet: Ortodoxie şi românism de Dumitru Stăniloae, O fotografie veche de 14 ani, Potirul lui Crainic, cîtiva Psalmi ai lui Arghezi, De la noi, la Cladova. Să nu-i dispreţuim pe Lascarov-Moldoveanu, pe Stere Diamandi. Popa Tanda e o mică izbîndă a literaturii religioase. Cruciada copiilor a lui Blaga şi Anno Domini de Ion Marin Sadoveanu sînt piese religioase. Religioase sînt: Moartea lui Fulger şi Creanga de aur. În închisori s-au scris multe şi frumoase poezii religioase — unele de mare frumuseţe (Crainic, Gyr, Mandinescu…). Le ştiam mai pe toate pe dinafară, le învăţasem chiar în primele luni de detenţie. Le-am uitat, vai, pe cele mai multe. Ele ne-au consolat, au fost una din principalele noastre consolări şi incantaţii, închisoarea ne-a dovedit puterea soteriologică a poeziei.

193. Moartea ca destin; ce nume să-i mai dăm ca natura ei să devină o simplă pedeapsă aşteptată de noi?
Moartea e pedeapsă, nu e destin. Dumnezeu n-a creat moartea. Ale firii sînt viaţa şi învierea. Moartea a intrat în lume prin diavol şi păcat. Aşa ne învaţă Biserica şi Sf. Părinţi, aşa cred.

197.  Ce valori literare există în Biblia din 1688?
E scrisă într-o limbă de mare suculentă, vioaie, puternică şi captivantă. O bună lecţie de limbă română.

198.  Cum se înnoieşte limba română azi?
Prin împrumuturi — vai, vai —- de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pîngărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi).

200. Ce vă face azi fericit?
a) Cîte o vorbă bună spusă mie spontan.
b) Ne-boala.
c) Amintirea clipelor fericite de altădată (Anti-Dante).
d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi.
e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.
f) Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup.

210. Ce înţeles daţi dumneavoastră spovedaniei la catolici?
De ce la catolici? Are unul şi acelaşi sens la catolici şi la ortodocşi şi la psihanalişti. E un excelent act de liberare, de-fulare, liniştire. E o minunată lecţie de smerenie. Cei care spun: de ce m-aş spovedi eu unui pîrlit de popă? greşesc, nu se spovedesc preotului, ci lor înşişi. Spovedania e o instituţie terapeutică.

Sistemul ortodox (faţă către faţă) mi se pare superior celui catolic (după perdea) tocmai că e mai dur, mai neplăcut, mai umilitor. E şi o minunată probă pedagogică, aidoma duşurilor reci obligatorii în şcolile englezeşti.

214. Ce vă mulţumeşte, nelinişteşte la tinerii care dau examen la Institutul de Teologie? Sînt ei profeţii de mîine? Au atîta har ca să devină pentru a viaţă ruguri aprinse ale credinţei în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu într-o lume terorizată de iarna atomică?
Mă nelinişteşte (şi amărăşte) faptul că foarte mulţi tineri socotesc preoţia ca pe o profesiune, mai avantajoasă decît celelalte. Nu tu condică, nu tu ore fixe… Vocaţia celor mai mulţi e funcţionărească şi calculată, hedonistă, pragmatică. Nu a tuturor, har domnului! Sînt şi unii cu adevărat chemaţi, mai ales dintre cei care tind spre călugărie. Pentru ei se poate cu adevărat vorbi de ruguri aprinse. Nu cred că există în lumea contemporană situaţie mai fericită (şi mai ferită) şi mai vrednică de invidie decît aceea de preot de ţară într-un sat liniştit, într-o regiune frumoasă, cu oameni de treabă. în lumea de azi, un asemenea sat cuminte e un colţ de rai, un liman, o rezervaţie a Domnului. (De vor mai fi sate.)

Cunosc în judeţul Năsăud (comuna Mocod) un sat curat, cu oameni evlavioşi, cu un preot tînăr, cinstit, febitor de carte, rîvnitor şi calm, o grădină de om. îmi evocă România aşa cum era în vremea tinereţelor mele, aşa cum am deprins a o îndrăgi: o formă paradiziacă a condiţiei omeneşti. Mulţi merg la Seminarul teologic ori la Institut din spirit gregar, ca oile, convinşi că preoţia e o treabă mai uşoară, mai rentabilă (precum şi este).

N-are a face, Dumnezeu îşi are aleşii Săi, pecare-i cunoaşte. Nu neapărat numeroşi. Ei întreţin flacăra, ei nu lasă focul să se stingă. De dragul lor păzeşte Dumnezeu lumea. Nu-s nici cu totul puţini, sînt îndeobşte neştiuţi şi aşa modeşti şi ascunşi ce se află sînt „oamenii lui Dumnezeu” în lume. (Să ne aducem aminte şi de Matriona lui Aleksamdr Isaievici, mireancă, dar cu suflet înduhovnicit.) Iar iadele lucrării lor se răspîndesc tainic în lume.

215. Iubirea lui Dumnezeu este un fragment de divinitate cu faţa descoperită?
„On ne saurait mieux dire.” Felicitări pentru această fericită formulare. într-adevăr (vorba lui Adrian Păunescu), a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a îndrăzni să-ţi îndrepţi ochii cugetători ai inimii către El, stînd cu faţa descoperită, încre-dinţîndu-te Lui, nădăjduind, cu şi fără teamă, oricum fără şovăială, fără falsă pudoare, cu temeritate, cu (zice Frangois Mauriac) nebună nădejde, cu inima doldora de emoţie şi fericire.

224. Unde se ascunde azi Hristos, de lumea nu-L vede, nu-L cheamă, nu-L recunoaşte, nu-L  ascultă?
Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi sîntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlă-untrul nostru. în sarcina noastră va fi să-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gîndim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-l vom întîlni în veci. Grija noastră, şansa noastră, stă în a ne deschide ochii… A ni-i deschide larg.

 
 

One response to “Ce vă face azi fericit?

  1. Paul

    23 Martie 2015 at 15:49

    Aveti cumva toata cartea?

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: