RSS

IERTAREA

16 Noi

scanare din ed polirom daruind

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

IERTAREA

[dumina 11 si 19 dupa Rusalii]

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri:

1. iertarea greşiţilor noştri,

2. iertarea celor cărora noi le-am greşit,

3. iertarea de sine,

4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1) Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi. (El ştie că este de asemenea supus greşelii şi cunoaşte ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: „Nu este drept unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este”)[ Rom. 3,10 – 12; Vezi şi Ps. 13, 2-3 şi 52, 3-4.].

Domnul Însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită; căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18, 20-22) „de şaptezeci de ori câte şapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit chiar ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi! Iar în Rugăciunea domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:

a.  Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.

Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar şi cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând şi el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuşi, nu altuia ori altora.

b.  Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: „Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând sfinţia ta dar să ştii ca Eu unul nu-l uit. Aud?”.

In romanul său Madeleine Ferrat, Emile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu-Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta (a minţii scriitorului francez influenţate probabil de marcionism) ne întăreşte parcă şi mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare şi farmec şi putere izbăvitoare (şi nu face, pentru a vorbi mai pe şleau nici doi bani şi nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea.

Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăşi dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos, neluând aminte la paharul pe care L-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi în ce obşte se află.

Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşul, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care se ţin şi cutează să se numească ucenicii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit pare a fi un paradox, de nu un sofism, şi ar constitui o contradicţie, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi incumbă a ne ierta, eventual, pe noi?

Şi totuşi, formularea nu e greşită ori forţată şi nu încape îndoială că de tot gingaş ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greşit, adică pe acei cărora le-am dezgolit şi dezvăluit toată nimicnicia, sluţenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră.

Pe cei în prezenţa cărora ne-am deşertat străfundurile tulburi ale subconştientului, ne-am dat arama pe faţă şi poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară şi de minune, îi urâm.

Nu lor ne-am arătat cu înfăţişarea noastră cea mai murdară şi mai ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pentru a înţelege că de mult mai multa ruşine şi ciudă avem parte cât priveşte pe cei cărora le-am greşit noi decât în privinţa celor care ne-au greşit nouă, care s-au compromis ei în prezenţa noastră.

Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului, francez Eugene Labiche.

Nu-i decât o candidă comedie profană, cuprinde totuşi o învăţătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlneşte la o staţiune de munte pe cei doi tineri care deopotrivă râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări şi era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul din tineri. E, acesta, acum sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbeşte deloc a şi-l face ginere, ba şi caută – în vanitatea sa rănită – să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se şi agăţase de un arbore, că aşa-zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e de felul lui agil…

Celălalt candidat, mai isteţ, simulează atunci un acci¬dent, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieţi omeneşti. El va fi alesul!

Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesneşte a înţelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor cărora le-am greşit, cât curaj şi hotărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgenţa, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor printr-un ciudat complex, dar şi logic proces psihanalitic necazul şi stinghereala care ne copleşesc.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înşine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil şi mai susţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde sălăşluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului inte¬gral.

După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am împlinit canonul, am făcut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet, şi cuget iertare, şi am vărsat lacrimile ispăşirii, urmează ca, în deplină smerenie şi nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înşine.

Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nostru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea, aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi şi a se preface în izvor de înveninare a sinei şi de cădere în obidă pentru care nu există leac.

Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin adevărat că poate declanşa otrăvirea lentă conştiinţei.

Scriitorul francez creştin Georges Bernanos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noastre şi cu funciara noastră răutate.

Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, ferecaţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa iertării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puţin pregătiţi a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră şi de fierbinte ar fi căinţa noastră.

Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi şi e întotdeauna dispus a ierta.

Omului însă, prea puţin înclinat prin însăşi firea lui căzută a crede în bunătatea altora şi prea puţin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ştergerii depline a păcatelor sale.

Vechea perspectivă a talionului şi a compensaţiei mai dăinuieşte în cugetul său, împotrivindu-se învăţăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoşi, drepţi şi buni a venit în lume ci pentru cei păcătoşi.

În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor şi aspru judecător; Hristos desăvârşeşte revelaţia şi ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare şi mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării.

De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că şi pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.

Unora li se pare, poate, că păcatele săvârşite de ei întrec până şi capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu.

Întrucât gândul acesta îşi are obârşia în teama de Domnul, în umilinţă, scrupul şi delicateţe a conştiinţei, e tămăduitor şi bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială ineficacitatea pocăinţei, în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, şi e deci temei al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulenţă să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului.

Pe de altă parte, mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la I Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluţia problemei: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi”. Până aici textul e constatator şi rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă şi apare făgăduinţa iertării dacă s-a ivit căinţa. Metanoia răstoarnă situaţia şi deschide orizontul mântuirii: „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în duhul Dumnezeului nostru.”[ Vezi şi Efes. cap. 2 şi 5, 5-8]

Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept”!, cuvânt la prima vedere paradoxal şi scandalos, în fapt profund ortodox şi adevărat, şi neavând de ce ne sminti.

Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toţii pierduţi, nici unul nu va ieşi izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă şi contabilă[Psalm 129. 3-4: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 3: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”].

Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – nu a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea şi nădejdea noastră, drept în înţelesul straşnic şi neînduplecat al termenului.

Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al „nedreptăţii”, adică al unei dreptăţi mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăţi de ordin superior.

În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci şi patru de ore stă pe tronul dreptăţii numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate şi voieşte să ne ierte şi să ne mântuiască.

A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură).

Singur Hristos poate, ca dintr-o ştersătură de burete, curăţa o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi omeneşti.

Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine.

Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad, mai degrabă bunătatea şi mărinimia Domnului ne feresc decât vrerea noastră.

Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării.

Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă şi har scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei.

Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală.

Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic şi nu s-a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său.

Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă.

Cele trei feluri de iertare omenească să ni le însuşim aşadar netemător; în cea dumnezeiască să avem nestrămutată încredere.

Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăşi temelia credinţei creştine şi ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnica nedreptate a Domnului, acum şi-n ceasul judecării noastre. Amin.

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe 16 Noiembrie 2011 în Dăruind vei dobândi

 

4 răspunsuri la „IERTAREA

  1. mioara

    10 Decembrie 2010 at 13:07

    omul doar sa vrea sa ierte si va putea, cu conditia sa ceara de la Dumnezeu aceasta.Dumnezeu ne cunoaste si nimic din ce ne-a cerut nu e cu neputinta.El stie ca omul care va ierta este un om liber, impacat cu el insusi.Stiu ca toate legile pe care ni le-a dat sunt spre binele si linistea noastra.Pacea, aceasta liniste interioara,este darul pe care Dumnezeu il ofera celor care traiesc curat.Sa ne straduim asadar sa fim vrednici a dobindi acest dar.

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: