RSS

SFINŢI SI OAMENI IUBIŢI

09 Iun


Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia – 2006

SFINŢI SI OAMENI IUBIŢI

Părintele nostru Avraam (1), milostivnicul, pentru a fi îndrăznit să stea la tocmeală cu Dumnezeu şi să nu se fi ruşinat să tot stăruie – scena relatată la capitolul 18 al cărţii Facerii (versetele 23-33) e poate cea mai emoţionarită din întreg Vechiul Testa-ment.

Când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise erau tunete şi fulgere şi nor des şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Iar când i-a vorbit lui Ilie fost-a adiere de vânt lin.

Cu Avraam însă pare a se tăifasui.

S-ar zice că-s doi cumetri, cu paharele pe masa din faţa lor, la umbra nucului din fundul grădinii şi că le este voia a nu pripi încheierea târguielii.

„Poate că în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi… poate să fie numai patruzeci şi cinci… poate să fie numai patruzeci… poate numai zece…”. E în acest descrescendo (numeric – de fapt un admirabil şi uimitor de îndrăzneţ crescendo de milă şi de iubire de semeni şi îngăduinţă pentru păcătoşenia omului) atîta curaj, atîta neosteneală şi tenacitate şi putere stăruitoare încât cititorul textului nu poate să nu resimtă mândria de a fi şi el om, umplându-i-se totodată ochii de lacrimile sfintei bucurii. Şi nu-i deloc exclus să-i sune în minte cuvintele rostite în zilele noastre de Raymond Aron: „în prezenţa măreţiei mă înfior cu respect”.

Învoiala se încheie în dreptul digitului zece. Dar la ce bun? Cei din Sodoma şi Gomora nu ştiu de ea, după cum nici flegmaticilor trecători de pe dealul Căpăţânii nu le dă prin gând că Răstignitul acela pentru ei se chinuieşte.

2. Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate?

Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv.

Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte
cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului.

Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz.

3.  Pe Sf. Serafim din Sarov îl iubesc mult deoarece a înţeles că cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. Ipochimenul  bosumflat, mânios, ursuz, ciufut nu-i un adevărat creştin (cu adevărat primitor al vestei celei bune) oricâte mii de metanii ar bate şi oricâte zeci de mii de lumini ar aprinde.

Sf. Serafim nu spunea celor care-i ieşeau în cale ori veneau la el „domnule” ori „frate” ori „cuvioase”, ci numai „bucuria mea”. Sloganul său de bază era „bucuraţi-vă”. Iar când intra în cimitirul mănăstirii sale (ori într-altul) striga: Hristos a înviat! Iar morţii întotdeauna, răspundeau după cuviinţă şi în cor: Adevărat a înviat!

4.  Pe Sf. Ioan Nepomuk îl respect şi îl venerez pentru că,    duhovnic al reginei Boemiei fiind, a refuzat să dezvăluie regelui (care nutrea serioase bănuieli cu privire la cinstea consoartei sale) Taina Spovedaniei primite. Ameninţările regelui s-au dovedit zadarnice. Sfântul a fost îngrozit cu moartea; îngrozirile acestea le-a defăimat ca pe nişte gunoaie. S-a ţinut tare, nu s-a supus, a dat ascultare numai datoriei sale de preot-confesor: să nu destăinuie nimănui, sub nici un motiv, taina încredinţată lui în timpul mărturisirii. Regele a făcut precum spusese: A poruncit ca îndărătnicul să fie azvârlit în apele Vâltavei, fericitul primindu-şi astfel mucenicia şi dovedindu-se slujitor adevărat al lui Hristos şi vrednic preot al Bisericii întemeiate de El.

5. Pe Arhiepiscopul Dionisie-August Affre îl admir şi îl re¬spect atât de mult încât nu pierd niciodată prilejul de a mă referi cu deferent entuziasm la el. În vremea gravelor incidente sociale izbucnite la Paris, în iunie 1848, a ieşit îmbrăcat în odăjdiile sale arhiereşti din catedrala Notre-Dame spre a încerca să pună capăt luptelor fratricide. Se ridicaseră pe străzile oraşului baricade; între acestea oprindu-se şi înălţând glas de pace, a fost lovit de un glonţ şi rănit de moarte: „Păstorul cel bun viaţa îşi pune pentru oi” (Ioan, 10,11).

Affre e înmormântat în chiar cuprinsul catedralei şi acolo, când mă aflam la Paris, obişnuiam să mă duc să mă închin memoriei preotului care a luat cuvintele învăţătorului său în serios şi nu şi-a părăsit turma la ananghie.

Ar fi putut rămâne în catedrală să-şi continue slujirea, rugându-se pentru pace. Dar şi-a dat seama că în clipele acelea datoria îl voia afară, în stradă, printre baricade, în locuri de primejdie şi alături de oi.

A fi rămas înăuntrul locaşului de cult ar fi fost echivalent cu a fugi din faţa lupului, a lăsa oile de izbelişte şi a mărturisi că nu-i pasă de soarta lor.

Există un timp pentru meditaţie, rugăciune şi oficiere; există un timp pentru înfruntare, luptă şi risc, pentru îmbulzeală. Intru adevăr a dat el viaţă – prin moarte – cuvintelor lui Hristos. O altă particularitate a cazului Affre este urgenţa. El nu stă pe gânduri, nu se pregăteşte deloc. Ascultă de chemarea şuieratului gloanţelor deîndată, ca Simon, Andrei, Ioan, Iacov şi Levi de a Mântuitorului şi, lăsând toate baltă, iese din biserică.

Il est alle au canon, cum spun militarii francezi, spre deosebire de mareşalul de Grouchy care a pregetat îndelung, nu a pus în aplicare principiul acesta capital şi a contribuit astfel în bună parte la pierderea bătăliei de la Waterloo. Affre, dimpotrivă, intră imediat în acţiune, merge într-acolo de unde vuia larma luptei, adeverindu-se astfel nu numai stănt ci şi soldat, viteaz muşchetar, bun ostaş al lui Hristos.

6.   Deşi lipsită de dramatism, osebit de frumoasă şi înduioşătoare ni se arată purtarea Mitropolitului Moldovei, Iacov II Stamati. Se găsea la cină cu vestiţii boieri ai ţării şi ocupa fireşte locul de cinste în capul mesei. I s-a vestit sosirea unei femei care cerea să-l vadă. Mitropolitul porunci să fie chemată înăuntru. Mare le-a fost mirarea boierilor văzând că pe bătrâna ţărancă desculţă care pătrundea sfioasă în falnica încăpere, mitropolitul, ridicându-se degrabă, o pofteşte să şadă jîn locul lui, pe jilţul arhieresc.

Bătrâna ţărancă desculţă era mama mitropolitului care şi el a respectat şi tradus în viaţă un text al Sfintei Scripturi; pe al poruncii a cincea.

7.   Puternic, exemplar, minunat şi tare folositor îmi pare cazul pomenit de sinaxar în ziua de 13 iunie: este al mucenicului Crescent din Mira Lichiei. Poftit cu bunăvoinţă şi nu fără oarecare amiciţie de guvernator să jertfească „de formă” idolilor spre a scăpa cu viaţă, el respinge îndemnul arătând că nu înţelege ce înseamnă a face un lucru „de formă”. Trupul, îl lămureşte el, pe stăruitorul guvernator, nu poate merge unde poate merge sufletul. Crescent nu jertfeşte „de formă” şi – credincios sieşi şi Stăpânului său – moare fără a se întina printr-un act care nu ar fi fost altceva decât un şiretlic odios şi ridicol.

Pilda e bună pentru toate vremurile şi constituie un răspuns categoric dat nevrednicilor avocaţi ai soluţiei săvârşirii „de formă” a mârşăviilor de orice fel. Forma, în lumea aceasta, nu poate fi despărţită de fond. După ce ne-am depus iscălitura pe un act ori am jertfit idolilor, forma şi fondul atât de bine s-au sudat încât nici o putere nu mai poate spune care-i una şi care-i alta!

8. Admir la Sf. Vasile cel Mare – cunoscut pentru austeritatea vieţii şi asprimea doctrinei – excepţia făcută în favoarea unei femei păcătoase care într-atâta se ruşina de cele ce făcuse încât nici nu îndrăznea să vină la mărturisire-obligator orală, potrivit canoanelor. A predat celui pe care şi-l alesese drept duhovnic o scrisoare unde-şi aşternuse penibila spovedanie.

Firesc ar fi fost să-i fie respinsă cererea, să i se ceară a-şi rosti, cu glas şi faţă către faţă vinovăţia. Dar Sf. Vasile nu numai că se învoieşte cu această cale întru totul neobişnuită de mărturisire a păcatelor ci o şi dezleagă pe femeie şi, rugându-se pentru ea, îi obţine iertarea.

Vasile a mai făcut o faptă vrednică de toată lauda şi înduioşarea: a cerut lui Dumnezeu să-i prelungească viaţa cât îi trebuia ca să boteze pe evreul Ioasaf cu toată casa lui. Cererea i-a fost primită.

9.  Mare evlavie am pentru stareţul Zosima, care nu-i decât personaj literar şi făurire a lui Dostoievski în Fraţii Karamazov, dar cu atâta sinceritate, neconformism şi tărie conceput încât pare mai viu decât mulţi aşa-zişi vii care, – vorba lui Franţois Mauriac – nu-s decât cadavre purtate de apa mohorâtă a vieţii. Zosima e contrariul tuturor habotniciilor, îngustimilor şi neroziilor. La el ar trebui să gândească toţi acei care confundă viaţa spirituală cu uscăciunea şi monahismul, cu acreala ori cu murdăria. Dostoievski l-a şi opus lui Terapont, falsul grozav ascet şi sfânt de pradă, învăţându-ne a preţui nu excesele prosteşti şi bizareriile fără cap şi noimă ci adevăratele virtuţi creştine: libertatea, bucuria, iubirea, simplicitatea, discreţia, smerenia.

Zosima e o creaţie literară, dar cât de viu a fost genialul creştin care l-a închipuit (după un model real, pare-se), dăruindu-ni-l cu neprecupeţită mărinimie spre întărirea noastră sufletească şi spre ferirea de făţăriile pasă-mi-te foarte cuvioase ale unui Terapont. De alde Terapont şi Tartuffe e plin pământul, iar Zosima e dintre, vai, puţinii aleşi.

10.  Ce propovăduia Fericita Tereza din Lisieux? Că se cuvine a da atenţie mai ales lucrurilor mici, mărunţişurilor zilnice, neînsemnatelor. Acolo, în frecuşul, monotonia şi abraziva oboseală a vieţii simple se verifică şi se adevereşte credinţa, acolo se cunoaşte pentru cine semenul său poate fi numit şi aproapele său. Marile acte de eroism şi mucenicie sunt pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpînirea de sine stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu (cum îi plăcea lui Iorga a spune).

11.  De Sfântul Anton din Padova, atât de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă de nu şi cu ironie. Sfântul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit!

Câtă orbire şi pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea…

Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili necăjiţi şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrâni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covârşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru
un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului: Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă?

în nesfarşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntârziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţe foarte reale deşi lipsite de fală.

Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton!

12.  Port o veneraţie osebită Sfântului Evanghelist Marcu pentru că în referatul său (cap. 9, v. 14-29) este reluată cel mai larg vindecarea copilului lunatic şi se află sintagma (v. 24) „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele” pe care o socotesc a fi temeiul credinţei creştine şi explicaţia paradoxal-dialectică a misterului acestuia cel mai tulburător dintre toate – actul de credinţă.

Cum de poate crede tatăl de vreme ce se recunoaşte necredincios? Nu sunt cuvintele – „ajută necredinţei mele” -dovada irecuzabilă a relei credinţe? Nu, tatăl (omul, adică) poate ajunge la credinţă pentru că: 1) Îl cheamă pe Domnul în ajutor, 2) strigând, 3) cu lacrimi. În felul acesta „punctul critic” al necredinţei depăşit şi necredinţa se preface – zguduitor – în credinţă.

13.  Tâlharul cel bun.
De ce s-a învrednicit a fi cu Domnul în rai în aceeaşi zi chiar?

Pentru că, pe cruce chinuindu-se, a fost în stare să compătimească! A mai avut, năpăstuitul, răgazul, vrerea, bunătatea să se gândească la durerea altuia.

Domnul, pe Cruce, Se roagă pentru cei ce-L răstignesc. Tâlharul, pe cruce, găseşte în sine mărinimia să deplângă nedreptatea făcută unui nevinovat.

Actul acesta extraordinar de altruism, Domnul îl răsplăteşte după cuviinţă: Face din Sf. Dismas primul cetăţean al paradisului recâştigat!

14.  Să-mi fie îngăduit a insera printre sfinţi şi scriitori creştini numele unui drept iudeu, un „hasid” din şcoala lui Baal Şem Tov, aceea care în secolul XVIII în Polonia, a gândit şi a trăit mai aproape de conceptualitatea creştină decât oricare altă sectă evreiască de la esenieni încoace.

Habbi Nahman din Vraţlav grăia:  Uşor îi este omului a renunţa la cele esenţiale ale vieţii, dar nu la micile ei dulceti. De acestea, măcar în cantităţi infime, are neapărata nevoie.

15.  Cazul Sfintei Maria Egipteanca este – ca şi de altfel al Sfântului Antonie cel Mare, având şi el, tot egiptean, de înfruntat mari ispite – elocvent. Desfrânată din pasiune, nu din interes, a petrecut după miraculoasa ei convertire, patruzeci şi şapte de ani în pustie. Când, din întâmplare, după trecerea acelor ani, a întâlnit-o, i s-a părut preotului Zosima că nu are în faţă o fiinţă omenească. După identificare, spovedind-o, i-a pus întrebarea: te mai frământă ispitele trupeşti? Răspunsul, neaşteptat, a fost: se luptă cu mine ca nişte fiare sălbatice.

Da, duhul e osârduitor iar trupul e neputincios. Duhul, totuşi, în cazul ei, a învins.

Relatarea aceasta, crudă şi realistă, îmi place tocmai prin caracterul ei cu totul nepilduitor – ne-„edificant” (barbarismul mi se arată mai clar), lipsit de acel nesuferit iz de moralism facil şi fals de care dăm în multe hagiografii. Adevărata minune nu-i vindecarea bruscă de patimi, ci puterea de a duce lupta vreme de patruzeci şi şapte de ani, biruinţa aceasta atât de amarnic şi de înfiorător de greu obţinută.

Virtutea nu i-a picat Mariei Egipteanca cu hârzobul din cer. Ar fi fost, procedeul, nevrednic şi de Hristos şi de muceniţa Sa.

Iată creştinul adevărat, pentru adulţi, altul decât al povestioarelor  bune pentru cei care nu pot bea decât lapte şi auzi numai dulcegării. Pătimaşii dăruiţi cu harul căinţei ar face bine să citească viaţa Mariei, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, să ştie pe ce cale îngustă şi pietroasă le îngăduie Hristos să păşească. Dar şi creştinii toţi: să le fie limpede ce înseamnă cu adevărat înfrângerea, războiul nevăzut, mucenicia.

16.  Maximilian Kolbe, preotul polonez care se oferă să ia locul unui muncitor, tată a patru copii atunci, când într-un lagăr unde s-a produs o evadare, SS-iştii germani hotărăsc decimarea deţinuţilor. Kolbe se afla alături de omul ce s-a nimerit printre cei număraţi din zece în zece.

I-a luat deci locul (pe conducătorii lagărului îi interesa numărul victimelor, nu persoana lor). Şi la ce fel de moarte s-a dus? Nu la împuşcare ori spânzurătoare ci la părăsirea într-o mină pustie unde osândiţii – „decimaţii” – urmau să moară de foame şi sete. Ba i-a determinat pe toţi cei desemnaţi de numărătoare să meargă spre mină cântând.

Eugen Ionescu: De soartă mai fericită decât a lui Kolbe nu a avut nimeni parte pe acest pământ.

17.  Mucenicul Nicolae Oprea zis Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului pentru câtă perseverenţă, răbdare, neosteneală şi neteamă a dovedit.

A mers – simplu mirean, biet ţăran – de trei ori la Viena, ca să apere Ortodoxia; a înfruntat ca nimeni altul straşnica birocraţie habsburgică.

A dat la anchetele cărora a fost supus, răspunsuri curajoase, calme, înţelepte şi dârze. Nici nu se ştie bine dacă a murit în lugubra temniţă de la Kufstein ori va fi evadat pierind cine ştie unde, neluat în seamă de nimeni, unul din acei smeriţi eroi anonimi care în ochii Atotputernicului compensează, cred, nepăsarea, frica, superbia ori comoditatea multor mărimi ale lumii acesteia.

18.  Iosif Gheorghian, de două ori mitropolit al Ungro-Vlahiei, pentru faptul (uluitor) că prin curăţia vieţii, grija acordată purtării creştineşti în traiul de zi de zi, sinceritatea evlaviei şi bunătatea arătată celor din jur a stârnit – numai el, singurul, din tot cinul călugăresc şi toată tagma preoţească  biruita admiraţie şi nepregetată zdrobită afecţiune – a fostului călugăr Tudor Arghezi. Ceea ce nu-i de ici de colo!

19.  Katow din La condition humaine a lui Andre Malraux. În războiul chino-japonez, din anii ’30, prizonierii sunt azvârliţi de japonezi în cazanele fierbinţi ale locomotivelor. Katow deţine o pastilă de cianură. O cedează altor doi oameni prinşi odată cu ei.

Problemă: nu este fapta lui îndemn şi complicitate la sinucidere, păcat strigător la cer? Răspuns: este întrebare: aşadar vor fi tustrei osândiţi la Judecata de Apoi?
Răspuns: nu cred. Cred altminteri. Că Domnul va zice dracilor: da, ai voştri sunt, pentru sinucidere (doi) şi îndemn şi complicitate la sinucidere (celălalt). Dar – în virtutea sângelui Meu vărsat pe Cruce spre mântuirea lumii şi în virtutea cuvântului: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, iată poruncesc să vină aici credinciosul Meu slujitor Arhanghelul Mihail şi să-şi arunce spada în talerul balanţei unde se află ăşti trei nefericiţi. Scapă astfel de iad. Iar pe Katow, în virtutea aceleiaşi atotputernicii date Mie, îl poftesc diseară la Cina împărătească unde i se va da un loc de cinste ca, văzându-l, să-i pot agrăi.

Şi-apoi către draci: nu vă amărâţi, pierdeţi trei suflete, dar le aveţi pe toate ale celor care-şi asvârleau prizonierii în cazanele locomotivele. Şi nu-s puţini.

20.  Nobilă şi înduişătoare e figura pastorului anglican Arthur Shearly Cripps (care-i şi poet de seamă). În veldt-ul sud-african unde lucra ca misionar, niciodată n-a consimţit să umble altfel decât enoriaşii lui (adică desculţ), să locuiască altfel decât ei (adică într-o colibă) şi să mănânce altceva decât ei (adică o fiertură de plante).

21.  Cine oare nu-l cunoaşte pe episcopul Myriel, eroul lui Victor Hugo în Mizerabilii, omul care a schimbat sufletul ocnaşului evadat Jean Valjean? După ce este găzduit în modesta casa parohială (căci din palatul episcopal Myriel făcuse cămin şi spital), Valjean fuge luând cu sine sfeşnicele de argint de pe prichiciul căminului, singurele obiecte de valoare ale locuinţei. E prins de jandarmi şi adus înapoi la episcop, ca să fie identificate sfeşnicele, iar el apoi osândit. Myriel: vă înşelaţi, oameni buni şi zeloşi slujitori ai legii, sfeşnicele i le-am dăruit eu.

Apare şi în sinaxarul nostru o istorisire analoagă: a proprietarului care-i ajută pe hoţi să-şi salte pe umeri sacii doldora de grâne, furaţi din hambarele sale.

22.  Din literatura creştină occidentală, încă trei admirabile figuri: Preotul (nenumit), eroul cărţii Jurnalul unui preot de ţară de Georges Bernanos, Părintele Francis Chisholm din Cheile împărăţiei de A. J. Cronin şi Preotul (şi el anonim) din Puterea şi slava de Graham Greene.

Îi caracterizează că nu ştiu, nu-şi dau seama, nu bănuiesc defel că sunt aproape de sfinţenie. Şi la ei, ca şi la Zosima: sinceritate absolută, simplicitate, smerenie, soluţia asumării (întotdeauna) a vinovăţiei.

De neuitat, în cartea lui Cronin, scena în care preotul îi face cunoscut chinezului (pe al cărui fiu îl vindecase de o boală gravă) ca nu-i neapărat nevoie ca, drept mulţumire obligatorie, copilul să fie botezat (vindecările nu se plătesc, iar Botezul din obligaţie e ca şi cum n-ar fi)1.   [1 Cardinalul J.M. Lustiger: Credinţa vrea să zică să primeşti a fi ales de Dumnezeu; nu vrea să zică să-L alegi tu pe Dumnezeu… Să te faci creştin nu înseamnă să îmbrăţişezi religia lui Hristos, înseamnă să te faci fratele lui Hristos… Să te faci creştin nu înseamnă să îmbrăţişezi religia lui Hristos, înseamnă să te faci, tu, Hristos]

Preotul lui Bernanos (cartea întreagă e numai frumuseţe, gravitate, durere, har şi umilinţă) îşi împlineşte misiunea fiind el însuşi bolnav de boală fără leac (cancer, intestinal) cu o neclintire şi o naturaleţe cum suntem în drept a bănui numai la cei dintâi ucenici ai Domnului. Numai pe sine se ceartă, îşi caută zi de zi îmbunătăţirea şi nu duce lipsă de umor, îngăduinţă pentru alţii şi un simţământ acut al relativităţii celor lumeşti.

Preotul anonim din Puterea şi slava e un beţiv, un păcătos, un laş, un nevrednic şi un spurcat. Dar e un prigonit, e căutat fără milă şi zăbavă de cei care vor să-l omoare. Şi, cu toate că-i plin de păcate, nu îngăduie păcatului celui mare să-i cotropească sufletul. Nu deznădăjduieşte. Nu deznădăjduieşte şi mai ştie că singurul lucru cu adevărat important în lumea aceasta e să fii un sfânt.

Pentru că e prigonit nu deznădăjduieşte şi e convins că sfinţenia e singurul ţel firesc al omului. Să-mi fie îngăduit să spun că pe beţivul şi păcătosul ăsta de popă nevrednic şi nefericit îl iubesc.

23. Într-unui din avatarurile sale, Buddha a fost iepure. L-a vizitat un brahman. Neavând cu ce să-l omenească, Iluminatul s-a aruncat pe sine în foc. Să aibă cinstitul oaspete oarecare hrană.

24. Sf. Carol Boromeu şi Michel Eyquem de Montaigne au trăit în aceeaşi vreme (1538-1584 primul, 1533-1592 celălalt) şi au fost: unul arhiepiscop de Milano iar al doilea primar al oraşului Bordeaux. Când, iarăşi la date foarte apropiate, a izbucnit ciuma în cele două oraşe, Carol Boromeu care era plecat în inspecţie prin eparhie s-a înapoiat grabnic la Milano; Montaigne, în schimb, a părăsit neîntârziat contaminatul port.

Nici cu gândul nu gândesc să emit vreo necugetată critică la adresa marelui şi vestitului sceptic scriitor. Dar nu mă pot opri a face o comparaţie între cele două moduri de purtare şi a constata că „fanaticii” sunt uneori cu nervii mai tari, mai daţi la tăvăleală şi cu simţul datoriei mai acut decât „spiritele tari” (spun francezii, noi spunem: liber cugetătorii).

25. Patriarhul ecumenic Atenagora, omul sărutului de la Ierusalim, îi spunea lui Olivier Clement că mai presus de orice iubeşte libertatea şi că liber merge spre Hristos Care-i iubire.

În acestea două se cuprinde şi prescurtează învăţătura lui Hristos. Nu poate fi credinţă în lipsa lor.

Diata lui Hristos: Credinţă, libertate, iubire.

Anunțuri
 
3 comentarii

Scris de pe 9 Iunie 2017 în Dăruind vei dobândi

 

3 răspunsuri la „SFINŢI SI OAMENI IUBIŢI

  1. Laura-optimista

    14 Iulie 2010 at 23:26

    Ar fi minunat să existe toată cartea „Dăruind vei dobândi” audio. :)
    Dumnezeu să vă ajute să finalizaţi cu succes acest proiect.
    Felicitări pentru acest blog dedicat părintelui Nicolae Steinhardt. Citesc scrierile acestui creştin autentic cu multă bucurie şi încredere, căci el şi-a exprimat în mod deschis, liber propriile convingeri, L-a mărturisit pe Hristos cu entuziasm şi curaj, fără a lua în considerare adversitatea autorităţilor comuniste faţă de credinţa noastră creştină.
    PS. Cred că, va veni momentul, în care Biserica îl va trece pe N. Steinhardt în rândul sfinţilor, aşa cum Biserica Ortodoxă Sârbă l-a canonizat recent(chiar anul acesta) pe părintele Iustin Popovici. :)

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: