Lumea aceas­ta în care trăim este mai presus de orice o lume a sensurilor

Din „Dumnezeu in care spui ca nu crezi”,
Humanitas,
2000

pag. 80-81

[Bucureşti,] 25 mai 1970

Dragul meu,

Oamenii, o ştii, şi-au pus de cînd lumea întrebări de soiul acestora: de ce cutăruia, care-i un ticălos, îi merg toate din plin, de ce-i avut şi fericit şi unde pune el mîna pare a pune şi Dum­nezeu mila, iar nenorocitul de cutare, om de ispravă, curat şi bun, n-are parte decît de mizerie şi de necazuri? Oamenii, cu alte cuvinte, au pus mereu problema dreptăţii şi a nedreptăţii, iar ateii au tras mereu din fapte, ce-i drept incontestabile, con­cluziile lor. Dumnezeu, zice-s-ar, pare nu numai că nu apără pe cei drepţi, dar că şi încurajează pe nemernici îmbelşugîndu-i cu izbînzi.

Şi-aşa mă întreb şi eu de ce poporul acesta care de la nimeni nu pretinde ceva, care pe nimeni nu ameninţă şi nu jigneşte, care-i nevinovat de cruzime, de pizmă, de jinduire după bunul altuia, de ţinere de minte a răului şi de îngîmfare, care nu cere decît vivre et laisser vivre1, de ce e oare el atît de năpăstuit de o apocaliptică urgie?

Şi-mi vine în minte un răspuns tare ciudat: totul se petrece ca şi cum Dumnezeu n-ar voi să aibă de a face decît cu drepţii lui. Pe ceilalţi parcă nici nu-i ştie, îi lasă în voia lor şi a întîmplării — şi ei adeseori prosperă, căci lumea, ieşită din mîinile Creatorului, e rodnică.

Cu drepţii e altceva, de ei Dumnezeu se ocupă îndeaproape: îi răsplăteşte, îi dojeneşte, îi încearcă, îi pedepseşte. E mereu cu ochii aţintiţi asupră-le.

La cea mai mică abatere, loveşte; ba şi mai mult, îi foloseşte pentru a da cu ei pilde şi avertismente, îi încearcă fără pricină anume, ca pe Iov, îi trece prin foc şi ascuţişul săbiei, prin ciur şi prin dîrmon, prin potop. Pentru a-i căli, a-i îmbunătăţi, a-i sfinţi.

Pentru a li se dezvălui mai mult.

Pentru a şi-i apropia.

Căci oricît de parado­xal ni s-ar părea, suferinţa se arată a fi singura cale sigură pen­tru a ne apropia de Dumnezeu.

Dumnezeu pe cei răi nici nu-i ia în seamă şi nu se osteneşte a-i lovi — ca un bun părinte — cu nuiaua sau cu toiagul.

Dar pe cei cuminţi şi blînzi mereu îi cheamă mai sus prin durere, prin umilinţă, prin teribila experienţă a însumării nedreptăţii lumeşti şi naturale.

Aşa să fie oare? Altfel urgia mi s-ar proţăpi în faţa minţii şi a sufletului prea de neînţeles, de fără sens. Iar eu sunt con­vins pînă în fundul rărunchilor şi bojocilor mei că lumea aceas­ta în care trăim este mai presus de orice o lume a sensurilor.

Rezultă de aci că socotesc poporul român un popor ales? Popor ales! Nu, în înţeles teutonic; nu, în înţeles iudaic. Dar ales pentru a fi mereu încercat, mereu frămîntat ca aluatul, pen­tru a fi neîncetat îmbunătăţit, sfinţit.

„Der Schmerz wird neu, es wiederholt die Klage…”2

(Goethe)

Te îmbrăţişează al tău mult devotat,
Nicu

1. în traducere: să trăiască şi să-i lase şi pe ceilalţi să trăiască.

2. în traducere: „Durerea revine, jalea se repetă.”