RSS

Întrebări şi Răspunsuri: 301 – 365

05 Mar

din „Monahul de la Rohia: N. Steinhardt RĂSPUNDE LA 365 DE ÎNTREBĂRI”
Editura Humanitas

301. Andrei Pleşu: „Competenţa morală adevărată se capătă exact în punctul în care eşti pe cale dea o pierde. „Din experienţa dumneavoastră de o viaţă, de om al destinului tragic, de conştiinţă ce veghează drama ideii, şansa de a crea ordinea faptei, semnificaţia ei, ce „revizuiri” credeţi că trebuie aduse acestei concluzii?
E adevărat că hotărîtoare sînt momentele de criză, punctele de catastrofa (în sensul dat termenului de matematicianul R. Thom); atunci şi acolo se realizează convertirile, se dobîndesc competenţele, se deschid zorile. Breaking points numesc psihologii americani aceste momente care rup, care întrerup cursul obişnuit, cotidian, monoton al vieţii. Competenţei morale se cuvine însă a-i da un sens foarte larg (expresia are o conotaţie moralistă): orice înţelegere cutre-murătoare a lumii, orice sfîsiere a vălurilor, orice contact direct cu adevărul.
Şocul, iată cheia — şi termenul adecvat, aşa încît, desigur, formularea lui A. Pleşu poate fi acceptată, dar în sens cît mai larg. Descoperirile au Ioc atunci şi acolo unde cumpăna dintre bine şi rău, neant şi fiinţă, ştiut şi imprevizibil ş.a.m.d. e în opoziţia cea mai precară, mai primejduită, mai pe muchia cuţitului care desparte hăul de zidire.

302. Rostitor al fiinţei neliniştite e omul teologic?
Prea bine ziceţi. Omul teologic e rostitor de întrebări şi soluţii întru totul proprii fiinţei neliniştite care întru linişte nu a pierdut contactul (izbăvitor) cu neliniştea.
Teologia este şi ea pe muchia de cuţit dintre linişte şi nelinişte.
Îmi veţi spune: dar catehezele, dogmele, nu-s ele expresii ale unei linişti ajunse în faza absolutismului? Sînt numai acoperiri ale unor nelinişti care şi-au aflat remediul şi refugiul în obiectivizare şi formule calmante.

303. Prin ce este original E. M. Cioran? Nu este mai mult un personaj, un Narcis cinic într-un Paris dezabuzat de cultură?
E un mare stilist care a ştiut să meargă pînă la capătul obrăzniciei şi terorismului verbal, pînă la capătul deznădejdii şi ameţelii, potrivit gustului cultural al Occidentului. De acord cu definiţia dumneavoastră. E însă un om cinstit şi bun şi inteligent şi îndatoritor şi sincer — ca om. Dar ca scriitor e un personaj fabricat (în mod foarte iscusit: a înţeles perfect ce vor occidentalii). În ultimii ani a devenit din ce în ce mai rob al publicului său, le dă ce vor, give it to them zic englezii şi americanii. Păcat, a început să-şi piardă din discreţie şi modestie şi reţinere. S-a identificat „publicului” său. („Publicul” unui artist! E o expresie — a folosit-o într-o scrisoare adresată mie — la fel de oribilă ca şi „consumatorii” de artă!)

304. Paradoxul e o formă de ironie unde adevărul vorbeşte fără margini şi conştiinţa ascultă de intuiţie?
Paradoxul, din ce în ce, se arată a fi temelia ştiinţei. întreg creştinismul şi întreaga învăţătură a lui Hristos sînt strict paradoxale. Nimic nu putem pricepe din creştinism şi vorbele sau faptele lui Iisus dacă nu ne referim neîncetat la noţiunea de paradox. (Blaga a înţeles foarte bine natura paradoxală a creştinismului.)

305.  Tentaţia lui Nicolae Breban de a cuceri… Europa cu romanele sale e o formă de orgoliu, ba, aş zice, de înfumurată mediocritate de provincial care crede că la Paris romanul a murit si el este cel chemat să-l reînvie! De fapt, spaţiul românesc se consacră dacă talentul, marele talent există. Europa confirmă sau nu valoarea, amplitudinea talentului real. Nicolae Breban e dator să dovedească acasă dacă talentul său e ieşit din comun sau e prizonierul unei mediocrităţi ce nu reuşeşte să o depăşească. Ce valori aţi descoperit dumneavoastră în romanele lui Nicolae Breban?

Breban e un autor prolix, monoton, greoi şi deseori plat şi vulgar. Totuşi, totuşi… nu-i de lepădat cu una, cu două. Atacă probleme grele şi nu-i deloc lipsit de un simţ acut al metafizicii. E un Dostoievski de provincie şi mică amplitudine. Nu, nu-i deloc de lepădat uşor… Trăiesc la el — cum pot, fireşte, pe măsura darului — cîteva din marile probleme ale omului. Castor Ionescu, spre pildă, e un candidat urban şi actual la sfinţenie: romanul al cărui erou este merită atenţie, oricît de stufos, de neglijent scris şi de astmatic ar fi. Breban e un Dostoievski la nivelul lui G. M. Vlădescu. Păcat că e vulgar, lipsit de cultură, ispitit de vulgarităţi, lipsit de avînt şi iuţeală; păcat, deoarece nu se sfieşte să atace marile teme ale romanului universal.
Cred că-l judecaţi cu prea multă asprime şi în mod prea brutal. Uneori e insuportabil, pur şi simplu, şi de o prolixitate mai mult decît obositoare (devine ucigătoare), însă deosebesc — cu certitudine — în romanele lui o chemare metafizică adevărată şi foarte onorabilă. Şi nobila tendinţă de a considera romanul — cum zice Milan Kundera — drept o meditaţie asupra vieţii. (Am scris şi eu un scurt text despre definiţia lui Kundera, textul a apărut în ultimul număr al Stelei, din text a fost — cu nepricepere — scos numele lui Kundera: ce? nu sîntem noi mai catolici decît Papa?) Nu mă refer la tribulaţiile europene ale lui Breban şi nici la intenţiile lui. Mă limitez la textul operei sale. Nu-i de luat peste picior.

306. Nefericirea fiinţei nu se naşte o dată cu privirea interogativă, hiperlucidă, cu voinţa de a construi din lumea semnelor o religie a inimii fără virstă, fără geometria orgoliilor?
Nefericirea fiinţei ia naştere din multiple cauze. Din acest punct de vedere îi dau dreptate lui Buddha. O lume fără Dumnezeu nu poate fi decît nefericită. Există, totuşi, o fericire, brută în esenţă, a creatorului care nu-i decît un făcător de artefacte de ordin superior. Spre pildă Picasso. Spune: Doamne, cît de puternic şi de singur sînt! Altminteri, condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintîi datorie a unui creştin este să fie fericit.

307. Universul provocat de conştiinţă creează o Divinitate nemărginită in splendoare, în rugăciune, în reculegere, în umilinţă. Trăind în această divinitate, cu conştiinţa netulburată, omul de mîine îi va justifica amplitudinea fiinţei, ca refugiu, ca vamă de purificare, de asceză?

Vă admir optimismul. Sînt foarte sceptic referitor la omul de mîine, după cît de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de astăzi (Occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace.
Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut paşi mari. Statele occidentale sînt de pe acum vasale statelor africane —-ex.: Italia e sub suzeranitatea Libiei, Germania a Iranului, Franţa şi Anglia a Libanului (lui Abu-Nidal) etc, etc.

308. Cine e Mihai Sora? Ce ne puteţi spune despre om şi despre operă?
Mihai Sora e moţ. Dintr-un neam de preoţi. Vîrsta: 72. E un om foarte cult, foarte cinstit, foarte sincer, destul de harnic si foarte de treabă. Ca mulţi alţii, fiind la studii în Franţa, s-a lăsat sedus de comunism. E doctor în filozofie (doctorat de stat), cu o strălucită teză platoniciană, intitulată Dialogul interior, care este şi o carte de mare frumuseţe. A venit în ţară (deşi i s-a oferit să rămînă în Franţa), prin ’45-’46, cred. L-au tratat, fireşte, cu toată neîncrederea, i-au încredinţat posturi minore (de batjocură, de fapt), ţinîndu-l în foarte prelungită carantină. în cele din urmă, i-au încredinţat direcţia „Bibliotecii pentru toţi”, unde a făcut treabă admirabilă: a publicat traduceri excelente ale mai tuturor clasicilor şi cărţilor importante ale literaturii universale. Ne-a dat şi el o prea frumoasă tălmăcire a Visărilor hoinarului singuratic (Rousseau).
Apoi l-au scos de la BPT şi l-au numit într-un post pur administrativ la Ministerul Invăţămîntului. De îndată ce s-a putut, l-au pensionat. Decepţionat, dezgustat, cu desavîrşire vindecat de comunism, a devenit un creştin practicant, un ucenic al Părintelui Const Galeriu (care a convertit mulţi artişti şi intelectuali). Sub influenţa unui tînăr admirator, băiat foarte inteligent, isteţ şi cu o temeinică cultură filozofică scolastică, Sora s-a hotărît, nu uşor, sa scrie (sub dialog cu tînărul respectiv, Toma Pavel, aflat acum în Statele Unite) Sareapămîntului, o carte inteligentă, subtilă, grea, sofisticată, unde fondul creştin se lasă lesne desprins. A mai scris: A fi, a avea, a face, tot dificilă, ultrarafinată şi supracultă.
Acum, la bătrîneţe, lecuit de politică, liniştit, bine dispus, vioi, scrie, publică des în reviste şi pregăteşte o nouă carte. Este şi un excelent vorbitor. Şi din ce în ce se dovedeşte mai cumsecade, mai creştin, mai adînc şi rafinat cugetător. Nu-i la îndemîna oricui să-l citească; se cere o temeinică pregătire filozofică.
L-am numit, cîndva, „acest mare singuratic al culturii române”. Nu mai este un izolat, un cvasiostracizat, slavă Domnului. Cei de la Viaţa românească (director fiind Ioanichie Olteanu) tot spuneau că-l preţuiesc, îl respectă, îl iubesc. La fel spuneau despre Noica. Ba şi mie îmi spuneau aşa, dar lucrurile s-au schimbat de cînd cu noua conducere a lui Balaci.
Sînt foarte mîndru că Sora îmi acordă prietenia şi bunăvoinţa lui. A luat parte în 1987 şi 1988 la colocviile de la Bistriţa, unde a lăsat o excelentă impresie.

309. Destinul să fie un personaj metafizic ce ne terorizează, ce ne face viaţa un infern?
Aceasta-i marea problemă creştină! Predestinarea şi libertatea de a ne fauri prin credinţă şi faptele noastre mîntuirea. Predestinarea m-a obsedat şi îngrozit ani de-a rîndul. Sf. Pavel, Fer. Augustin, Luther, Calvin, Pascal, janseniştii, Karl Barth (partizani ai predestinării) nu-s oameni de lepădat. Totuşi nu-mi vine a crede că Dumnezeu e — cum spunea Pavel în epistola către Romani (cap. 9) — un olar care fră-mîntă arbitrar şi nepăsător şi vase de cinste şi vase de necinste (acestea „gătite spre pieire”). Dumnezeul iubirii să fie un simplu olar nepăsător şi rece? El, care şi-a trimis fiul în lume ca să sufere şi să moară pe cruce pentru mîntuirea făpturilor Sale? De curînd am aflat angoasantei probleme o soluţie satisfăcătoare în cartea Le choix de Dieu (1987) a lui Jean Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului (un polonez ca şi Papa Ioan-Paul II, emigrat cu părinţii în Franţa, unde s-a convertit de tînăr la creştinism, căci era ovrei). Zice Lustiger, cum mai bine nici că se poate: Dumnezeul creştinilor vrea mîntuirea tuturor oamenilor, nu numai a aleşilor Săi. Iată soluţia: Dumnezeu îşi are aleşii (vasele de cinste), dar pe ceilalţi nu-i meneşte — ab initio — diavolului, ci îi lasă în regim de libertate să-şi proiecteze ei, liberi, veşnicia. Dumnezeu nu este un olar nepăsător, ci altceva; nu e totuna cu Fatum, cu Moira, cu Destinul (adică: predestinul), ci este Dumnezeul cel liber, milostiv şi iubitor de oameni, care doreşte şi voieşte, speră şi aşteaptă mîntuirea tuturor. Altminteri, da, predestinarea, soarta dinainte statornicită e o formă a infernului.

310. întotdeauna romanul a fost şi a rămas un aliat credincios vieţii, ca sursă inepuizabilă, ca formă a poveştii, a experienţei, a lumii ce-şi construieşte mitologia. Vreţi să-l definiţi în acest sens? Vreţi să-i intuiţi ultimul sens?

Definiţie mai bună decît acea propusă de Milan Kundera nu pot afla oricît m-aş strădui: o meditaţie asupra vieţii prin mijlocirea unor personaje imaginare. (Referiţi-vă, vă rog, la articolul „Un elogiu al romanului”, publicat în Steaua, 11/88.)

311. Privilegiul mîntuirii nu ascunde un imens orgoliu de a cunoaşte eternitatea, ideea de a fi cel ales şi neuitat?
Nu, nu, nu!
E o smerită nădejde a putinţei de a împlini cele patru comandamente creştine principale:
1. a fi fericit;
2. a putea iubi nelimitat, neîncetat şi faţă către faţă pe Dumnezeu;
3. a te regăsi pe tine aşa cum ai fost proiectat, fără de intervenţia ulterioară a păcătoşeniei;
4. a te bucura de ceea ce este trăsătura cea mai specifică a omului (cum constată Unamuno): jinduirea veşniciei.

312. L.N Tolstoi: credeţi că structura lui morală şi psihologică era de sjlnt sau de barbar genial nedescoperindu-şi adevărata vocaţie, adică puterea de a recunoaşte pînă la urmă un nou Dumnezeu care-l tortura ziua şi noaptea mai mult decît o înviere?
Nu-mi pot permite să emit judecăţi peremptorii. Şi eu cred că a fost un barbar genial. Un barbar convertit de nişte sectari. Acest foarte mare artist a fost frămîntat de ispite teologice destul de neclare şi destul de orgolioase. Ideile lui religioase sînt cam naive. Rău şi ridicol a procedat biserica rusă anatemizîndu-l! Acest foarte mare scriitor era un vizionar social de o candoare dezarmantă şi un teolog confuz. A putut fi împodobit cu uşurinţă de „sectarul” (în sens religios) din lăuntrul sufletului său generos, dar — repet — naiv.

313. Răstignirea e suprema umilinţă? Cum o definiţi de la Hristos şi pînă la lagărele morţii din cel de al doi-lea război mondial?

Răstignirea a fost concepută ca o pedeapsă umilitoare şi degradantă, ca supremă infamie. Gol puşcă, ţintuit, trupul e pedepsit şi umilit şi batjocorit prin înseşi realităţile sale cele mai de seamă (şi proprii) ale omului: libera mişcare şi Verticalitatea. Hristos a prefăcut umilinţa aceasta în victorie, slavă şi mîntuire.
Umilinţa victimei — dacă victima e vrednică de suferinţa ei — este de la Hristos încoace triumf şi salvare. (A nu se uita spusa Talmudului: orice suferinţă ca să fie autentică trebuie să fie: 1) de neînţeles pentru victimă, 2) cu totul lipsită de nădejde, 3) mai ales umilitoare. Oricare suferinţă cîtuşi de puţin explicabilă, altfel decît deznădăjduită şi neumilitoare nu e suferinţă, e pseudo-suferinţă şi floare la ureche.)

314. Acest poem de Dimitrie Stelaru nu este şi el o Răstignire?
„Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa; Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd Trupul acesta gol şiflămînd?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri, la marginea oraşelor,
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Şi rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceaţa legilor lor;
Pe frunţile noastre galbene au scris:
«Vagabonzi, hoţi, nebuni, Lepădaţii noroadelor, Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor.»
Odată — poate cu înfriguratele zori vom sîngera Şi spînzurătorile se vor ridica la cer, Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Intr-o zi vom avea şi noi sărbătoare —
Vom avea pîine, pîine
Şi-un kilogram de izmă pe masă. ”
Nu cunoşteam pînă acum aceste versuri ale lui Stelaru. Superbe! Superbe!
Aveţi un mare dar de a-mi descoperi poezii măreţe. De ce nu încercaţi, nu îndrăzniţi, nu stăruiţi să publicaţi Falsul idealism? Şi acolo e vorba de pîine, de Pîine. Hristos mereu a vorbit de pîine, de mîncare, de foame, de ospeţe. „Om mîncăcios şi băutor de vin.” Se defineşte. Lui Hristos nu i-a fost ruşine să vorbească de pîine. Bietul, marele Stelaru! Nu-i poezia aceasta pe care o citaţi deloc inferioara unora de Ahmatova ori de Pasternak, Mi-losz, Mandelştam, Trakl, Esenin (mai ales), Radu Gyr ori Nichifor Crainic.
Ce ştiţi dumneavoastră ce este foamea, dumneavoastră şi cei care nu aţi fost prin puşcării!
Ce ştiţi despre libertatea absolută şi despre fericirea dinapoia gratiilor? Acestea se experiază numai acolo. Iată un strigăt adevărat. Desigur că poezia lui Stelaru e o Răstignire, adică o umilinţă învinsă şi izbăvitoare. E scrisă, sînt convins, în starea Duhului sfinţitor.
E chiar mai frumoasă decît multe din poeziile de închisoare ale lui Crainic, Gyr şi Sergiu Mandinescu. Să o învăţ imediat pe dinafară!
Ce (imensă) diferenţă între poeţii ruşi (şi ceilalţi) ai Rezistenţei şi cei de la Oulipo!
A se avea în vedere minunatul plural: Noi…, care dă poeziei o fălnicie extraordinară, o generalitate beethoveniană claudeliană, de text din evanghelia lui Ioan. Poezia lui Stelaru e una din cele mai christice din cîte mi-a fost dat să cunosc.
Gulagul ca Nobleţe, Şansă de Mîntuire, har al lui Hristos, contact cu Frumuseţea cea Ascunsă, ca Mod de Cunoaştere Absolută (în ciuda lui Kant şi a lui Wittgenstein), ca Umilinţă porfirogeneratoare.
Slavă ţie, Dimitrie frate întru Hristos, slavă ţie, înfometatule, îndestulatule cu pîinea cerească a Cunoaşterii.
Poezia lui D. Stelaru e una din cele importante ale literaturii noastre.

315.  O temă pentru un eseu, pentru un roman, pentru un poem epic: Eminescu şi Veneţia, Vă rog să reconstituiţi acest tablou de epocă, de melancolie, de tristeţe fără nume…
Vă rog să citiţi neîntîrziat Săptămîna nebunilor de Eugen Barbu şi mai toate cărţile lui Henri de Regnier, Moartea la Veneţia de Thomas Mann şi să vă faceţi luntre şi punte ca să vedeţi filmul lui Visconti după cartea lui T. Mann. Şi filmul Anonimul venetian.
Cred că sfaturile acestea vi le-am mai dat. Pe toate acestea le rezumă. S~a stins, s-a dus, a pierit viaţa falnicei Veneţii. Eminescu a fost un precursor, el a intuit cele mai multe din melancoliile şi temerile pe care abia acum le descoperă secolul nostru…
Veneţia e o pildă clară, grăitoare, incontestabilă, gravă a vremelniciei celor lumeşti. Şi a măreţiei şi a frumuseţii. Singurul care nu se schimbă a îngăduit să piară şi Atena şi, desigur, Veneţia. Ruinele marilor splendori trecute sînt dovada sigură a condiţiei noastre umile. Bine zice Psaltirea: toate se schimbă ca o haină, şi cerul şi pămîntul… şi Veneţia: ea, toamna e imaginea însăşi a melancoliei şi evanescenţei. O zi de toamnă la Veneţia e tot atît de „descoperitoare” de adevăr ca un an de puşcărie.

316.  E. M. Cioran: „Numai muzica poate crea o complicitate indestructibilă între două fiinţe. Pasiunea e vremelnică, se degradează ca tot ce-i viu, în timp ce muzica e de o esenţă superioară vieţii, şi, bineînţeles, morţii. ” Ce rol îi revine în acest caz credinţei?

Iată că Marele Sceptic crede şi el în ceva: în muzică. N-are încotro. Crede în muzică, adică de fapt în credinţă. Căci muzica — atunci cînd se înalţă pe culmi — este act de credinţă. Henri Bremond: poezia pură este rugăciune.
Îndrăznesc a zice, urmîndu-l pe George Bălan: muzica autentică (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert…) e o ipostază a credinţei. Cred că „actul de credinţă” se manifestă aici pe pămînt prin: rugăciune acte de dragoste faţă de aproapele (bunătate) muzică stări inexplicabile de fericire (extaz) poezie.
Toate, în mod egal, pot fi acte de credinţă. Mergerea la biserică, să fim bine înţeleşi, e un act meritoriu, dar de bună purtare socială, de igienă sufletească, de disciplină civico-etică. Actul de credinţă e inefabil, apofatic şi îmbracă formele de mai sus.

317. Poezia nu este o inimă crucificată de Verb?
Aveţi darul definiţiilor. Iată, şi aceasta este o minunată definiţie. La ce bun îi mai puneţi semnul întrebării? În loc de Verb aş folosi mai degrabă Cuvînt. E mai cuprinzător, cred, şi mai precis: cuvintele sînt crucea celui care scrie, iar în româneşte Hristos (Crucea) e Cuvîntul. Verb, aici, riscă să fie luat drept un franţuzism. Şi-apoi „inimă” e mai în armonie şi rezonanţă (ortodoxă) cu termenul Cuvînt. Avem de împăcat termenul Logos (la Verba, Cuvîntul), cu termeni la fel de gingaşi: Hristos, crucea, cuvîntul şi cuvintele, asigurîndu-le totodată maximum de eficacitate.

318.  Vocaţia scepticului nu este cinismul?
Ba da. Scepticismul duce la cinism, după cum Leroy-Beau-lieu spunea — în alt domeniu — celor care, speriaţi de cuvîntul socialism, recurgeau la termenul „solidaritate”: luaţi un papagal, învăţaţi-l să tot repete „solidaritate” şi-n cele din urmă va rosti, de la sine, „socialism”.
Totuşi… o anumită, modestă doză de scepticism nu-i nesănătoasă, ba este şi necesară, numai că e mai potrivit să folosim expresia filocalică „dreapta socotinţă”. Scepticismul dreptei socotinţe — în domeniile unde-şi are noima — nu se va confrunta în veci cu cinismul. Cinismul e forma patologică a scepticismului moderat care, el, stă aproape de înţelepciune, bun-simţ, raţiune, dreaptă socotinţă. Biserica, faţă de unele aşa-zise miracole, s-a arătat sceptică, a verificat, nu s-a lăsat orbită de exaltări pripite.

319. Să vă întreb, fără înconjur: sînteţi un om metafizic sau un înţelept care a străbătut deşertul metafizicii?
Sînt un neghiob bătrîn şi un vechi ticălos căruia, prin harul Domnului, i s-au deschis, spre sfîrşit, ochii şi a dobîndit niţică elementară înţelepciune (şi niţică ruşine). Nu mă căutaţi la niveluri înalte — la al marii înţelepciuni, al metafizicii etc, etc. —, ci la nivelul elementar al păţitului şi al celui oarecum tămăduit (late in the day, spun englezii: tîrziu de tot) de prostie şi orbire.

320. Viena şi Eminescu: vă imaginaţi cum trăia poetul în Viena imperială asediată de valsurile lui Strauss?
Nu-i nevoie de imaginaţie; ştim. Ştim că a trăit foarte „studenţeşte”, foarte straussian: cafenele, birturi, plimbări nocturne, veselie, pensiuni modeste, lungi palavre, studii, strîmtorare bănească, hoinăreli, camaraderii, amoruri facile. Viaţă de boemă, dar şi foarte studioasă. De altfel, între boemă şi învăţătură nu-i contradicţie. Eroii lui Murger erau oameni de talent! Diferenţa e că Eminescu avea nu numai talent, ci şi geniu. Altminteri, trăia la Viena ca un tînăr normal, vesel, entuziast, petrecăreţ şi ahtiat de cunoaştere. Toate bune şi frumoase… însă cărţile şi lada cu manuscrise erau acolo, prezente, atotţiitoare şi atotacaparatoare! Şi o ultimă observaţie: Strauss nu e nici el pur şi simplu voios, e plin de melancolie, ca şi Eminescu.

321. Dispreţuind orice prejudecată, orice ierarhie, ră-mînînd singur faţă în faţă cu poezia lui Marin Sorescu, ce i-aţi recunoaşte original, valoros, care să reziste timpului?
A! nu-l iau în deşert. E un ironist de mare clasă şi un scriitor adevărat, ironia la el porneşte din cuget şi simţire. Rîde şi el ca să nu plîngă. Cit priveşte rezistenţa la timp, acesta-i un mister de nepătruns… Oricum, nu văd impedimente majore.
Fireşte că a scris şi banalităţi, umpluturi, ba şi versuri ori proză de circumstanţă.
Dar o piesă ca Există nervi ori o poezie ca Muzeul satului nu-s de ici-de colo, nu! Scrie cam mult şi-şi pierde vremea cu Ramuri şi treburi de administraţie scriitoricească. Păcat: are mult talent şi e deştept şi nu-i deloc lipsit de simţire.

322. Aforismele ascund o voluptate interzisă de a cădea în spaţiile exclusive ale verbelor?
Aforismele sînt primejdioase. Pot fi expresia celei mai înalte şi mai cutremurătoare înţelepciuni, pot fi şi o voluptate facilă de formulare şi adaptare. (Cioran a înţeles: aforismul e calea ideală „pour epater Ie bourgeois”.) Foarte multe opere mari ale prozei sînt burduşite cu aforisme. Cred că aforismele dovedesc caracterul inspirat al literaturii. Aforismele izbutite sînt, toate, vădit inspirate.
(Partea lor slabă e că pot fi răsturnate cu uşurinţă: reciproca e adesea valabilă, teza contrară e adesea tot atît de ade-vărată. Vezi în Paul Reboux si Charles Miiller — A la maniere de… pastişa după La Rochefoucauld.) Unele pot fi ispite diabolice. (E. M. Cioran, spre pildă.)

323.  Clasicii ar trebui recitiţi de tinerii scriitori… tex-tualişti! Găsiţi că ei sînt „ victimele ” unei „ avangarde” depăşite?
Da, clasicii trebuie citiţi şi recitiţi. Dar mai ales, mai întîi, citiţi. Tinerii textualişti se îmbată cu apă rece. Lucrurile se petrec ca în pictură: nu-ţi este îngăduit să faci pictură nefigurativă şi abstractă pînă ce mai întîi n-ai învăţat, temeinic, desenul academic, realist. Mai întîi gamele, apoi fanteziile. Se cunoaşte numaidecît cine i-a citit pe clasici şi cine nu. Avangarda (de orice fel) e permisă numai după temeinica asimilare a fondului, a clasicismului. Numai atunci nu e naivă, superficială şi pur teribilism.

324. Sentimentul naturii nu rodeşte nici în poezie şi nici în proză. Natura a fost înlocuită de „scriitură”, de „teoretizări” ultrasofisticate, de „text”. Nu ar fi necesar în artă şi literatură un „potop” de natură? Lecţia lui Sadoveanu şi-a pierdut valoarea?
Mă asociez întru totul acestei observaţii. Prea multă scrii-tură, prea mult text, prea multe abstracţiuni şi exerciţii în spaţiile dintre trapeze. N-ar strica puţină natură. Mă tem însă că fenomenul este universal. Ne îndepărtăm de natură. Ecologii (verzii) ar avea dreptate dacă nu ar fi victimele (ori com-plicii) unei acţiuni politice criptocomuniste (Occidentul să se dezindustrializeze, iar ceilalţi să se industrializeze intens).

325. Vă rog să comentaţi aceste reflecţii aparţinînd unui personaj dostoievskian: „Dacă ar fi nevoie să aleg între Hristos şi adevăr, aş rămîne cu Hristos, împotriva adevărului.”
Această afirmaţie a lui Dostoievski o împărtăşesc întru totul. Am citat-o adesea în scris şi în predici. Nu o pot „comenta”, o pot doar prelua.
Mai întîi — cred că Hristos este adevărul. Dar şi dacă nu ar fi, l-aş alege pe Hristos fiindcă este supra-adevărul. Din devotament, recunoştinţă, fidelitate şi dragoste. Dacă Hristos e o irealitate şi singura realitate e un univers pustiu şi fără rost, absurd şi indiferent, fie acel univers sănătos, eu rămîn cu Iisus: mi-este consolare şi justificare, că nu am avut parte de viaţă într-un vast nonsens.
Fraza lui Dostoievski e o sfidare aruncată ateismului şi materialismului ori scientismului disperat gen Monod. E o provocare, o manifestare de dispreţ, de neîncredere, e „defăimarea” unui realism, unui infrarealism absurd. Rămîi cu Hristos aşa cum unii nobili fideli rămîn credincioşi suveranului lor detronat: din dispreţ pentru vulg, din demnitate, de afurisiţi ce sînt, de neclătinaţi, de credincioşi idealului, de scîrbiţi de ideea vieţuirii într-o lume alta decît aceea pe care o preţuiesc şi o respectă; din mîndrie şi modestie (deopotrivă). Vai şi amar de universul lui Monod, materialisto-budist, n-am ce face cu el.

326. Aţi realizat o splendidă analiză Mioriţei. Eu cred că această analiză ar fi disponibilă să fie reluată — într-o oglindă eminesciană: cea a Doinei. Mioriţa –
Doina lui Eminescu — ce vă mai spun aceste capodopere azi?

Dacă în Mioriţa recursul e la splendoare, în Doina e la activism. E mai degrabă o poezie heideggeriană (antitehnicistă, ecologică, verde) decît xenofobă. Desigur că e heideggeriană:
Şi, cum vin cu drum de fier, Toate cîntecele pier; Zboară păsările toate
sau:
Codrul — frate cu românul
Conotaţia e pur ecologic-verde şi heideggeriană. În Doina refugiul mai este şi în istorie (Ştefane, Măria Ta) violenţă (îndrăgi-i-ar ciorile Şi spînzurătorile; Mînca-i-ar inima cîinii; Mînca-i-ar casa pustia).
Eminescu spune: Sărac în ţară săracă. Dar paradoxul e altul: sărac în ţară bogată! Părerea mea este că Românului nu-i prieşte contactul cu străinii (greci, turci, evrei, ţigani, levantini, moscoviţi). Străinii îl strică, el le adoptă mai ales defectele, îl corup. Românii de calitate superioară sînt cei din zonele izolate de străini, acei din Vetre (Bucovina, Maramureşul, Vrancea, zona Bran-Ru-căr-Dragoslavele).
Acum, Românul a scăpat de străini şi totuşi e mai sărac ca oricînd! S-ar zice că-l apasă un blestem. Blestemul nenorocului, lui n-a fost să fie! Al cui e blestemul? Al Dochiei, al lui Zalmoxe, al lui Imre Nagy? Nu ştiu, dar blestem, zău, pare a fi. Drept care poporul acesta avut-a parte de toate invaziile, de sărăcie lucie în ţară foarte bogată, de nenumărate canalii (de la hantătari la fanarioţi şi pînă la Carol II). Luînd în consideraţie aceste elemente, Doina pare mai puţin violentă şi xenofobă. E mai ales un strigăt, o încercare de a descînta blestemul ancestral.
E un refugiu în ecologie, violenţă, istorie, dar mai cu seamă un refugiu în idilismul antitehnicist pe care avea să-l sistematizeze mai tîrziu Martin Heidegger. Şi tot astfel e mai cu seamă o imprecaţie, o descîntare, un contra-blestem, o dezlegare (dezlegare) cum spune limbajul bisericesc, o imprecaţie anti-vrăjitorească, o strigătură; de unde şi tonul violent (violenţă verbală), declamatoriu – im-precatoriu — descîntător, foarte apropiat de cel al blestemelor Sfîntului Vasile cel Mare (la adresa diavolilor). Doina se cade a fi citită cu glas puternic, răstit, afurisitoriu şi dezlegătoriu, glasul vraciului care descînta blestemele.

327.  Ce vă revoltă cînd judecaţi un personaj ce nu-şi rosteşte adevărurile decît în funcţie de orgoliile nemăsurate ale romancierului?
Mă revolt doar tehnic: un asemenea personaj e factice, artificialitatea-i pute de la o poştă, se cunoaşte cît de colo că vorbeşte în numele altuia, că nu e real. Ex.: Andre Walter, Menalque, Natanael (la Andre Gide). Corul antic nu-l reprezenta pe autor, ci istoria ori mai bine zis obiectivitatea, Reportajul.

328. Mihai Şora: „într-adevăr, e greu să întreprinzi ceva cu adevărat temeinic cînd dispui de prea multe înzestrări native. Cînd eşti prea talentat, te poţi descurca uşor în toate domeniile, dispensîndu-te să mai faci treabă dusăpînă la capăt în vreunul anume. Cînd ai prea mult suflet, iar trupul ţi-e croit ca să poată găsi pas cu pas răspuns la toate apetiturile acestuia, la ce hun să-ţi mai pierzi vremea cu spiritul, lăsîndu-te pustiit de ariditatea lui? ” Sînteţi de acord cu aceste adevăruri?
Sînt adevăruri, mai curînd ispite, pericole. Cu ele are de luptat „omul mare”; pildele abundă; prea mult talent poate fi o capcană (v. Cezar Petrescu), iar trupul uşor poate înstăpîni. Omul superior, ca să se realizeze, să-şi rodească talantul, arc de luptat cu ispitele trupului, ale lumii, ale diavolului. Talantul prea lesnicios, facilitatea (v. şi Lamartine) ori ispita cărnii stau în rîndul întîi. Omul superior va trebui să le înfrîngă pe amîndouă (şi pe celelalte: trîndăvia, oboseala, sila de toate, simţul exacerbat al zădărniciei lucrurilor, neîncrederea în sine, teama, smerenia cînd este atot-pustiitoare).
Totul nu-i decît luptă cu ispitele, capcanele, ambuscadele, diavoli costumaţi în îngeri de lumină…

329.  Ce mai aveţi de adăugat la aceste concluzii ale lui Mihai Sora despre Constantin Noica? „Conjuncţia spirit-suflet, cultură-natură, concept operaţional-cuvînt mustind de sevă, comunicare-cuminecare, iată ce ne în-vaţă zîmbetul atoateînţelegător al lui Constantin Noica prezent (la modul difuz) în ansamblul operei sale. „
Nimic nu mai am de adăugat, am doar de admirat acest extraordinar, fără pereche, splendid conspect. Cinste lui Sora! Definiţia e desăvîrşită; nimic nu lipseşte, orice adaos ar strica impecabilitatea clasică a frazei, perfectă ca o arie mozartiană, ca o definiţie matematică. Şi totuşi… mai adaug o alternanţă la Noica: pe un taler al balanţei: rigoare, severitate, rînduială; pe celălalt (mai ales după anii de pension): ironie – dispreţ – toleranţă. Noţiunea de rînduială ocupă un loc esenţial în sistemul axiologic noician.

330. Sînt convins că în „Femeia şi absolutul”, E. M. Cioran poartă un „dialog”polemic cu mitul lui Hristos, cu „ căderea „femeii în păcatul de a întreba, de a fi curioasă, de a părăsi divinitatea şi de a interoga fiinţa interogată. Faptul nu trebuie să treacă neobsei’vat: femeia nu-şi pierde condiţia nici în Paradis… Punctul de vedere al lui E. M. Cioran nu vă nelinişteşte, nu vă intrigă prin sfidarea, brutalitatea, hiperluciditatea cu care judecă femeia? Unde e, ce e şi cum arată Dumnezeul filozof ului din Paris? „În timp ce Domnul îmi vorbea, iar eu contemplam neasemuita lui frumuseţe, observam dulceaţa şi uneori asprimea cu care gura lui nespus de frumoasă şi de dumnezeiască rostea cuvintele. Ardeam să ştiu ce culoare au ochii săi şi care sînt proporţiile staturii sale, ca să pot vorbi despre ele: niciodată n-am meritat să le aflu. Orice silinţă întru aceasta e zadarnică” (Sfînta Teresa). Culoarea ochilor săi… „Impurităţi ale sfinţeniei feminine! Să duci pînă în ceruri indiscreţia sexului tău, iată un lucru menit să-i conso-leze şi să-i despăgubească pe toţi cei — mai bine zis, cele — care n-au avut parte de aventura divină. Primul bărbat, prima femeie — acesta e fondul permanent al Căderii pe care nimic, nici geniul nici sfinţenia n-o vor răscumpăra vreodată. S-a pomenit oare un singur om nou, superior in mod absolut celui dinainte? Chiar şi în cazul lui Iisus, Schimbarea lafaţăn-a însemnat probabil decît un eveniment trecător, o clipă fără urmări… Aşadar sfînta Teresa s-ar deosebi de celelalte femei doar prin capacitatea de a delira, doar sub raportul intensităţii şi direcţiei capriciilor. Iubirea — omenească ori divină — nivelează fiinţele: a iubi o tîrfa sau a-l iubi pe Dumnezeu presupune unul şi acelaşi imbold: în am-bele cazuri urmezi o pornire de fiinţă vie. Singur obiectul se schimbă, dar ce interes mai prezintă el, de vreme ce nu-i decît pretextul nevoii de a adora, iar Dumnezeu nu-i decît un derivativ printre atîtea altele?”

Catolicii ne dovedesc posibilitatea (ba realitatea) acestui pericol grav, introducerea în vorbirea despre Iisus a terminologiei erotice omeneşti.
Catolicismul se foloseşte de acest limbaj erotic omenesc, îl răspîndeşte; iar Cioran se foloseşte de acest procedeu, îl exploatează în sens ateist, trage spuza pe turta lui. Dar limbajul acesta evlavios prea înflăcărat, prea analog celui profan, duce la analogii suspecte cu amorul trupesc şi poate deveni temei pentru o interpretare în genul: Dumnezeu nu-i decît un derivativ printre multe altele. Al. Paleologu îmi atrăgea şi el atenţia asupra caracterului foarte „femeiesc” al gestului desfrînatei care şterge picioarele Domnului cu părul ei; gest tipic de tîrfa, de înamorată (şi dna de Renal sărută picioarele lui Julien Sorel). Da, însă aceea era cu adevărat o tîrfa şi făcea ce ştia (ca şi măscăriciul de la Notre-Dame: de altfel toţi facem numai ce ştim, toţi sîntem măscăriciul de la Notre-Dame), iar Hristos primeşte orice ofrandă sinceră (Il fait fleche de tout bois). Confuzia e oricînd posibilă şi — repet — limbajul catolic exaltat şi carnal i-a putut fi de mare folos lui Cioran.
De aceea prefer rigorismele hieratice şi spiritualitatea Sfinţilor Părinţi greco-bizantini.
Nebunia Evangheliei (zice Sf Teresa de Avila) e o nebunie calmă. Credincioşii şi credincioasele se vor feri aşadar de exaltări facile, căderi în transă la tot momentul şi altele de acest soi. Iată, aici scepticismul nu strică. E nevoie să ne controlăm îndeaproape metaforica atunci cînd vorbim despre iubirea de Hristos (căreia francezii, cu multă dreptate cred, nu-i zic iubire, ci charite) Bine fac că disting. Şmecherul de Cioran a simţit imediat unde e punctul slab şi, hop!, s-a furişat şi el!
Drept care — repet — eu unul sînt pentru iconografia hieratică bizantină şi-l prefer pe El Greco lui Rafael.

331. Umberto Eco: „Binele unei cărţi constă în a fi citită. O carte este făcută din semne care vorbesc de alte semne, care, la rîndul lor, vorbesc despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu produc concepte şi deci e mută. Biblioteca poate fi făcută ca să salveze cărţile pe care le adăposteşte ca să le îngroape. De aceea a devenit izvor de necredinţă. ” Ce semnificaţie are biblioteca pentru un călugăr de la o mănăstire de azi? E un refugiu sau o mîntuire prin semne şi cuvinte?
Să ştiţi că este de toate: e refugiu, e ispită, e suferinţă (ca a copilului în cofetărie: pe care s-o aleagă? pe toate le-ar dori), e mormînt, e adunătură de cărţi cu iz uşor de mucegai (e „arhivă” în sensul jalnic al cuvîntului), e loc fermecat, e dojana („Toi que voici, dis, qu’as tu fait de ta jeunesse?”). Toc-mai de aceea este şi exaltantă: prin infinitatea trimiterilor. E şi un minunat imbold pentru imaginaţie: Edmondo Jalony a constatat mai de mult (în vremea copilăriei mele): citirea cărţilor dezvoltă imaginaţia creatoare! (Mai mult decît contactul nemijlocit cu natura ori realitatea: semnele aţîţă.) E şi un locus solus (Raymond Roussel). E şi o puternică exemplificare a zădărniciei zădărniciilor; toate strădaniile acelea ale cugetului şi închipuirii, toate splendorile acelea, toate ajung a fi nişte vrafuri şi rafturi închise într-un spaţiu! Dar e şi un palat magic, codat, cifrat, incifrat al măreţiei omeneşti.
Păcat: nu cred să mai am timp să scriu: Despre măreţia şi mizeriile vieţii de bibliotecar. Dacă veţi veni cîndva la Rohia, veţi vedea că am parte de un spaţiu cu totul impropriu: dar ma poartă visul către o încăpere vastă care să fie totodată solemnă şi fastuoasă şi — nu mai puţin — cuib dulce şi con-fortabil.

332. Epistolele Sf. Pavei. E. M. Cioran polemizează cu o.mare duritate: „El n-are nici lirismul, nici accentul elegiac şi cosmic al vechilor profeţi; de la ei n-a preluat decît spiritul sectar şi tot ce era de prost gust, flecăreală, divagaţie pentru uzul cetăţenilor. Moravurile îl interesează în cel mai înalt grad. De îndată ce vorbeşte despre ele, îl şi vezi vibrînd de răutate. Obsedat de cetate, de cea pe care vrea s-o distrugă ca şi de cea pe care vrea s-o zidească, el acordă mai puţină atenţie raporturilor dintre om şi Dumnezeu decît celor dintre oameni. Examinaţi îndeaproape faimoasele Epistole: nu veţi desluşi în ele nici un moment de oboseală şi de delicateţe, de reculegere şi de distincţie; totul e furie, gîjî-ială, isterie josnică, neînţelegere a cunoaşterii, a solitudinii cunoaşterii. Pretutindeni intermediari, legături de rudenie, un spirit de familie: Tatăl, Maica, Fiul, îngeri, sfinţi; nici urmă de intelectualitate, nici un concept definit, nimeni doritor săînţeleagă. Păcate, răsplăţi, contabilizare a viciilor şi a virtuţilor. O religie fără întrebări: un dezmăţ de antropomorfism. Roşesc pentru Dumnezeul pe care ni-lpropune; descalificarea lui devine o datorie: în halul în care a ajuns este oricum pierdut. ” Vreţi să-i răspundeţi?
Vă voi surprinde, poate. II admir, îl respect, îl venerez pe Sf. Ap. Pavel. Dar „nu-i sînt prieten”. (Cum, spre pildă, sunt prieten cu Poe, cu Shakespeare, Racine, Dostoievski, dar nu cu Tolstoi şi Goethe.) Excesele, teatralismele stilistice, risipele de iscusinţă şi declaraţiile ateiste ad usum marelui public naiv occidental nu prind la mine; C. prinde la neavizaţi şi răsfăţaţi de soartă. Dar se cuvine să recunosc justeţea unei observaţii ca: „Moravurile îl interesează în cel mai înalt grad. De îndată ce vorbeşte despre ele, îl şi vezi vibrînd de răutate.” E excesiv, totuşi nu-i fals.
Ce am fost înainte de convertire nu dispare cu totul o dată cu faptul convertirii (v. şi piesa lui Franz Werfel: Pavel printre evrei). Pavel a fost fariseu îndîrjit, ucenic al lui Gămăliei. Se simte. (Aşa cum şi preoţii ortodocşi fost uniţi au păstrat puţin ori mult din catolicismul lor.) Da, în epistola către Romani, de la început se opreşte asupra mora-vurilor. In aceeaşi epistolă — capitolul 9 — mă deprimă şi mă sminteşte felul cum rezolvă problema predestinării: comparaţia, nefericită, cu olarul şi vasele de lut mă scan-dalizează. Oare simplu olar nepăsător, făuritor de vase şi de cinste şi de necinste e Dumnezeul nostru? Ori Părinte iubitor de făpturile sale? Recitiţi versetele 23-28 şi vă veţi îngrozi. Ba mai şi citează greşit (deformat) textul de la cartea Ieşirii (33, 19)!
Da, a rămas la Pavel ceva din străşnicia fariseică, din moralismul iudaic intransigent. (Deştept, altminteri, E.M.C.: imediat s-a priceput a sesiza punctul slab.)
Concluzia lui E.M.C. (descalificarea lui Dumnezeu) este însă un sofism şi o şarlatanie. Ceea ce nu înseamnă că nu face observaţii adînci şi juste. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că şi oamenii mari ori şi sfinţii au obiceiurile, maniile, ticurile, obsesiile, pornirile lor. Şi E.M.C. mai pierde din vedere că tot Sf. Pavel e cel care (1 Corinteni, cap. 13) a scris mai frumos şi mai pregnant decît oricine altcineva despre dragoste. Textul de la 1 Cor. cap. 13 îl absolvă de orice exagerare ori îndîrjire.
Iar în epistola către Coloseni, departe de a se arăta fariseic, aspru şi intransigent, a desprins cu mare inteligenţă şi imperioasă mărinimie caracterul disciplinar şi strict lumesc al postului şi nevoinţelor. Nimeni nu a vorbit mai deschis şi mai drept şi mai adînc despre oprelişti. Citiţi, vă rog, la Coloseni, cap. 2, vers. 20-23: bun este postul de exerciţiu de voinţă, dar nu e cale sigură spre mîntuire. Contradicţii! Oricare fiinţă omenească — oricît de înaltă — e un ghem de contradicţii.
Iar E.M. Cioran nu-i decît un acrobat stilistic şi lexical de mare clasă!
În sprijinul măreţiei Sf. Pavel:
Rom. 10, 10: Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire.
Asta pentru toţi acei aşa-zişi creştini care cred că ajunge credinţa lăuntrică, dar se tem ca de foc să o mărturisească. Fricoşi, făţarnici; se amăgesc, nu se pot mîntui dacă se ruşinează să-şi mărturisească cu glas înalt şi tare — „cu gura” — credinţa.
Tot el — cu toată mîndria — a pus credinţa deasupra faptelor legii (Rom. 3, 10-23) şi libertatea aceleiaşi Legi. Mai este autorul minunatei formule: pentru cine crede că lucrul cutare este întinat, întinat este; pentru cine nu crede că-i întinat, curat este.
Rom. 14, 14: Ştiu şi sînt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decît numai pentru cel care gîn-deşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este. Şi apoi: nenumăratele stăruiri asupra faptului că Iisus a venit în lume să mîntuiască pe cei păcătoşi. Şi încă: îndemnurile la curaj: „Pentru aceea, avînd bună îndrăzneală, să zicem: Domnul este într-ajutorul meu; nu mă voi teme! Ce-mi va face mie omul!”
Şi cît de smerit vorbeşte: „Căci nu fac binele pe care îl vo-iesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrşesc” (Rom. 7, 15 şi 19). Sau: „Om nenorocit ce sînt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (7, 24).
1 Corint., 6, 12: „Toate îmi sînt îngăduite” (libertate!) „dar nu toate îmi sînt de folos. Toate îmi sînt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”
Despre detaşare vorbeşte mai frumos decît Buddha ori Bhăgăvâd Gită — v. 1. Cor. 7, 30-31.
Şi cît de frumos spune: cine mănîncă pentru Dumnezeu mă-nîncă şi mulţumeşte, cine nu mănîncă (ţine post) pentru Dumnezeu nu mănîncă şi mulţumeşte. Să nu se dispreţuiască unul pe altul.
Şi la fel pentru ţinerea sîmbetei:
Sf. Pavel — aşa rigorist cum se arată — e totuşi apostolul libertăţii: el spune că Iisus ne-a scos de sub blestemul Legii şi ne-a trecut sub libertate.
Da, poate că Pavel e înaintaşul lui Kierkegaard care zice:
Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea.
E.M.C. a ştiut să aleagă ce-i convine, să tragă, abil, spuza pe turta lui, cu îndemînare şi cu superbie lexicală şi sintactică.

333. Tot un citat din E.M. Cioran (Sfîntul Pavel,); „Niciodată nu-i vom reproşa îndeajuns faptul că a făcut din creştinism o religie lipsită de eleganţă, că a introdus în el cele mai detestabile tradiţii ale Vechiului Testament: intoleranţa, brutalitatea, provincialismul. Cu cîtă indiscreţie se amestecă în lucruri ce nu-lprivesc, de care habar nu are! Părerile lui despre virginitate, abstinenţă şi căsătorie te îngreţoşeazăpur şi simplu. Răspunzător pentru prejudecăţile noastre religioase şi morale, el a fixat normele stupidităţii şi a înmulţit restricţiile care ne paralizează şi astăzi instinctele. ” Aflîndu-vă faţă în faţă cu filozoful de la Paris, ce i-aţi răspunde în cazul „ reflecţiilor de mai sus”?
Am răspuns, cred, acestor cuvinte ale lui E.M.C. la nr. 332. V-am spus, inpetto, că şi eu îl socotesc pe Sf. Pavel uneori prea cu dinadinsul şi cu mare tărăboi moralist de profesie şi extremist fariseico-iudaic (în sens universitar, nu făţarnic). Uneori — căci alteori (şi am dat cîteva exemple în scrisoarea separată şi chiar la nr. 332) e admirabil de liber şi de tolerant. (Nu-i întinat deci ce socoteşte a fi întinat. Nici tăierea împrejur nu-i nimic; nici postul nu-i nimic, nici ne-pos-tul nu-i nimic.) Cît priveşte sexualitatea, da, e rigorist. Dar, ce să-i faci, asta-i jertfa cea mai grea, deci esenţială. Şi cred că laxismul şi permisibilitatea lui E.M.C. nu au în vedere mai ales marele public, tineretul occidental foarte libertar -— şi-l bănuiesc, ba sînt sigur (mi-a scris-o!), are în vedere să fie pe placul cititorilor săi.
Sf. Pavel e un ciudat amestec de fariseism rigorist (outrance) şi de creştinism liber, liber, liber… Nu uitaţi că el a spus: Hristos ne-a scos de sub blestemul Legii şi ne-a trecut sub libertatea harului.
Pavel contra Cioran: Galateni 5, 1: Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos v-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei. 5, 13: Căci voi,
Idem: I Petru 2, 16: Trăiţi ca oameni liberi. Creştinismul: credinţă, libertate, dragoste.
Iar de are cumva dreptate, repet formula lui Dostoievski: să fie sănătos cu universul lui ciclic şi cu nirvana lui, eu ră-mîn cu Hristos. Smerit, smerit, dar am şi eu mîndria mea: mă cred a fi o Persoană, o Făptură cu duh care poate intra în comunicare cu Persoana Hristos.

334. Ce este adevărat în aceste afirmaţii, idei, concluzii ale lui EM. Cioran? „Nici Lao Zi, nici Buddha nu se prevalează de o Fiinţă identificabilă; dispreţuind in-trigăriile credinţei, ei ne invită să medităm ca această meditaţie să nu meargă în gol, îi fixează ţelul: Tao sau Nirvana. Aveau altă idee despre om. Cum să medităm cînd trebuie să raportăm totul la un individ… suprem? Cu psalmi, cu rugăciuni, nu cauţi nimic, nu descoperi nimic. Numai din lene personificăm divinitatea şi o im-plorăm. Grecii s-au trezit la filozofie, în momentul cînd zeii lor li s-au părut insuficienţi; conceptul începe unde sfirşeşte Olimpul. A gîndi înseamnă a înceta să venerezi, înseamnă a te răzvrăti împotriva misterului şi a-i proclama falimentul „
Mai întîi că E.M.C. face o regretabilă confuzie între filozofie şi religie şl-şi bazează concluziile pe o înşelătorie şi un sofism: trecerea, pe nesimţite, de la un domeniu la altul. Budismul, zenul, taoismul, yoga diferă profund de religiile monoteiste care toate admit existenţa unei Fiinţe Supreme, unei Persoane. Aceasta le şi chezăşuieşte superioritatea, Creştinismul, mai ales, care nu numai că recunoaşte un Dumnezeu-Persoană, dar şi crede că Dumnezeu s-a întrupat pentru a cunoaşte nemijlocit nevoile şi năzuinţele omului şi întreaga condiţie umană (nu din auzite, reportaje, referate, ci direct), creştinismul e mai presus de orice o religie de tip martinbuberian eu-Tu. Nimeni nu a înţeles mai bine şi mai adînc acest lucru decît teologul român Dumitru Stăniloae. Budismul, taoismul, zenul etc, etc. ne lasă faţă către faţă cu un vid, cu nişte norme, cu o legitate cosmică implacabilă şi glacială… Religia nu e o filozofie, o gîndire, e — etimologic vorbind — o legătură. Creştinismul ne dă putinţa unui dialog cu o Persoană, care ştie din experienţa proprie (ca om) despre ce este vorba.
Mă obligaţi să polemizez cu un foarte mare scriitor, care desigur se exprimă nespus mai viguros, mai pitoresc, mai cuceritor, mai strălucit ca mine… Dar atracţia aceasta universală a Occidentului pentru budism şi celelalte mi se arată foarte ciudată şi naivă. Să ai la dispoziţie creştinismul şi să tot umbli după altele?… II credeam pe E.M.C. mai imun faţă de modă… Iată că nu este!
Eu rămîn la creştinism (scuzaţi-mi ortografia nesigură: ba respect ortografia nouă, ba revin la cea veche cu î şi â, cu liniuţă şi apostrof… Mai luaţi aminte că vă scrie un bătrîn foarte gripat în momentul de faţă, bez cronica-i angină pectorală care nici aceea nu-i de ici, de colo…), în care admir şi iubesc tocmai ce-l supără pe E.M.C. — personalismul lui Hristos: pe care-l ştiu a fi o Persoană, căruia aşadar mă pot adresa direct, cu care pot dialoga. (Gide — altă pramatie ta-lentată: Ce! II chemi pe Hristos la telefon? Răspund: II chem, nu la telefon: din inimă şi cuget, dar pe Buddha ori pe Lao Zi ori pe Zeiţa Kundalini cum şi de unde îi chemi?) Vă rog să-l citiţi pe Dumitru Stăniloae: în toată vasta-i operă are imensul merit de a fi evidenţiat caracterul personalist al creştinismului, de a fi stăruit asupră-i. Hristos e o persoană. Ce i se pare lui E.M.C. în naiva lui infatuare filozofică a fi o inferioritate este o imensă superioritate (consolatoare). De aceea, în Evanghelii s-a putut scrie: I s-a dat a fi judecător pentru că e Fiul Omului, pentru că a fost om, pentru că ştie despre ce e vorba, pentru că poate judeca în deplină cunoştinţă de cauză despre cele pămînteşti, pentru că e viu, în cer, purtîndu-şi stigmatele, nu e pierdut în nirvana; Fiul Omului le ştie, II sait de quoi ii en retourne, e informat, e avizat, nu-l putem îmbrobodi şi prosti, dar ne putem bizui pe îngăduinţa, dragostea, bunătatea, nedreptatea lui milos-tivnică şi înţelegătoare. Ne putem încredinţa Lui cu dragoste şi nădejde ca unei Fiinţe!
Budismul e o gheţărie, o algebră, un sistem… Ca şi yoga, ca şi taoismul. Eu l-am cercetat atent: nu numai la Eliade (interpretat foarte serios şi pătrunzător), ci şi în volumele scrise de Evans-Wentz şi lama Kazi Dawa Samdup (în engleză, traduse de-a dreptul din tibetana). Am înţeles că, dacă-i aşa cum ne spune Cartea tibetana a morţilor, atunci înseamnă că pămîntul acesta e iadul veşnic în care mereu revenim din bardo spre a ne întrupa de istov. Lăsaţi-mă să cred în Hristos, să mă rog Lui ca Persoană, să-L iubesc, să nădăjduiesc în El care mă face liber (Ioan: 8, 36; şi 3l-32), în Persoana Lui — vorba lui Noica — Persoana Lui cuminecabilă şi comunicabilă.
Ştiu de la foştii mei coreligionari şi de la prietenii mei occidentali (şi din toată ori mai toată literatura occidentală contemporană) că sînt dispuşi să recunoască morala creştină,. dar că pentru nimic în lume nu se pot învoi cu personalitatea divină a lui Iisus. Iar Stăniloae asta spune şi dovedeşte: că esenţa „binevoitoare” a creştinismului constă în perso-nalitatea lui Hristos, divino-umană! întreaga problemă e de informatică şi comunicare. Biruitor şi raţional rezolvată de Creştinism. (Rog a lua aminte că eu nu cunosc budismul din ziare şi reviste, ci — pe cît se poate unuia care nu cunoaşte sanscrita şi tibetana — de la izvoare serioase, ajutîndu-mi mult răposaţii mei prieteni: Sergiu Al-George şi pr. Mihai Avramescu.)

335. Valeriu Cristea: „De ce nu pot să fiu creştin… Din mai multe pricini, dar mai ales pentru că nu pot duce smerenia pînă la a mă declara mai păcătos decît păcătoşii cei mari ai lumii acesteia. Oricît aş vrea, oricît de sever m-aş judeca, nu mă pot socoti «ultimul dintre păcătoşi», deşi înţeleg că în mîna de răutăţi a fiecăruia dintre noi ar fi de lucru pentru toată viaţa. De cîte ori încerc să mă umilesc în chipul acesta radical, nu reuşesc şi pace: degeaba, îmi spun în cele din urmă resemnat, tot mai mare porc e cutare sau cutare, nu mă pot compara cu el!” Să nu fie Valeriu Cristea un „ creştin „? Să nu-şi înţeleagă cu adevărat creştinismul în care s-a născut, trăieşte?
Foarte greu şi delicat îmi este a răspunde. „Dintre care cel dintîi sînt eu?”: poate că e şi o formulă politicoasă şi smerită care nu trebuie luată ă la lettre.
Nici eu nu cred că Valeriu Cristea e cel dintîi dintre păcătoşii acestui pămînt; cîtuşi de puţin. E un om foarte de treabă şi înţeleg perfect reticenţele lui. îl rog să nu ia textul în înţeles literal, ci politicos-smerit, cu mult respect, dar şi cum gra-no salis şi pricepînd că reprezintă o formulă generală.
Eu, însă., pe mine, cu adevărat mă socotesc cel dintîi dintre păcătoşi, nu faţărîndu-mă, nu grozăvindu-mă, nu de formă, nu fariseic; nu. Vă dau cuvîntul meu de onoare că nu mă fa-ţăresc şi nu o fac pe nebunu’ şi pe interesanta’ şi pe cuviosu’ cu dumneavoastră: rostesc acele cuvinte în deplină sinceritate şi certitudine.
Dar asta-i o treabă personală. Fiecare ne descurcăm cum ştim si cum ne îndeamnă conştiinţa.
Il sfătuim pe V. Cristea să nu ia lucrurile în tragic, tragedi-zarea nu-i bună: nebunia Evangheliei e o nebunie calmă (Te-resa de Avila). Să rostească formula fără teamă, moderat şi înţelept; să nu o interpreteze cu străşnicie. Parcă formula: „Vă salut cu adînc respect” e mereu crezută cu adevărat? Iar alţii ca mine o vom rosti cu zdrobire de inimă şi absolută sinceritate şi seriozitate, ă la lettre. Fiecare cu lotul său… Grădina lui Dumnezeu… Şi vorba Sf. Pavel: cei ce se ştiu oameni de treabă sa nu dispreţuiască pe cei păcătoşi, iar marii păcătoşi să nu se trezească şi să nu se uite cu dispreţui-toare condescendentă la oamenii cumsecade.
„Că nepricepîndu-ne de nici un alt răspuns, această rugăciune aducem Ţie ca unui stăpîn, noi robii Tăi: miluieşte pre noi.”

336. Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?
Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.

337. Trebuie să suportăm această iarnă neîndurătoare ca un blestem cu ochii deschişi, cu gura închisă, cu urechile surde de atîta laşitate, indiferenţi, umiliţi şi să nu judecăm farsa, să nu-i refuzăm enorma mitomanie?
Vedem limpede că Spengler şi Toynbee au avut dreptate: Europa e pierdută, civilizaţia occidentală este doomed. V-am … mănăstirii: aşa zic maramureşenii, nu mînăstirii, dacă nu mă înşel şi moldovenii (în orice caz Sadoveanu). Să nu gîndiţi că, jidan fiind, confund pe a cu i (a). Am mai spus-o de nu ştiu cîte ori. Dar ne vine anevoios a crede ce vedem cu ochii.
Sîntem pierduţi: Nu văd vreo nădejde de nicăieri. Sîntem laşi? Da şi nu, curajul implică existenţa unei cît de mici, de infime şanse de reuşită. (A spus-o şi Mircea Eliade.) Şi nu există. Sîntem perfect închişi, prinşi în cursa de şoareci, ferecaţi, ţintuiţi. Buni de a fi luaţi în rîs ori îngăduiţi a face bancuri după pofta ironiilor noastre căci nu mai prezentăm nici un pericol: ne-au fost prelucrate chiar sufletele. Altceva nu avem: nu curajul, ci demnitatea. Ne purtăm în-lăuntrul cursei ca nişte şobolani spăimîntaţi şi nebuni. Ce facem (şi asta am putea să nu facem)? Dăm vina pe alţii, ne denunţăm de istov unul pe altul, ne văicărim, ne urîm între noi, minţim, înşelăm, consimţim a săvîrşi cele mai josnice treburi, ne vindem sufletul pentru un blid de linte (în care Dumnezeu ştie cîte boabe sînt), trăim cu dezinvoltură pe două planuri (al realităţii, al minciunii) ca şi cum aceasta ar fi starea normală a omului, comme si de rien n ‘etait, ca viermele la rădăcina hreanului, ne-atn adaptat şi acomodat minciunii şi răului, a pierit din noi orice compasiune, orice „ţintă”, gata sîntem în orice clipă a ne lepăda şi ruşina de Hristos, a ne vinde fratele.
Aşa încît frumos grăiţi — foarte frumos şi dreptate aveţi spunînd că răbdăm iarna aceasta lungă şi neîndurătoare ca un blestem cu ochii deschişi, cu gura închisă, cu urechile surde, indiferenţi, umiliţi şi fără a ieşi în afară şi a refuza mitomania.
Ne este frică de moarte mai mult decît ar fi normal şi ne este frică unul de altul: Dovadă a gradului de nemernicie la care am ajuns.
Îmi place a crede că ne purtăm ca eroii unui roman de Ed-gar Wallace, Two o ‘clock Tod, unde creierul bandei, Tod Haydn, spre a capta şi jefui pe un tînăr milionar australian venit în Anglia, organizează banda şi distribuie rolurile: unul va fi nobilul lord, altul valetul, altul majordomul, altul omul de afaceri, alta frumoasa secretară etc., etc. Dar ca să nu se producă o greşeală de regie îşi obligă comparşii să-şi vor bească unul altuia — chiar cînd sînt singuri între ei, în afara prezenţei victimei — tot în conformitate cu rolurile respec-tive; ca să le devină fireşti, să le intre în piele. Aşa şi noi. Am intrat în pielea rolului de comparşi tăcuţi, disciplinaţi, muştruluiţi, am intrat în pielea personajului omului fericit, ne-am împieliţat. Dar ştiţi prea bine despre cine anume spune poporul nostru că s-a împieliţat, că se împieliţează: nu Hristos, Acela S-a întrupat! De împieliţat se îm-pieliţează Celălalt, ai cărui robi şi roboţi perfecţi sîntem pe cale de a deveni în ritm de Kali yuga.

338. Fanatismul ritmatizează patimile, recucereşte eşecurile, recade în profeţii, face din destinul umilinţelor o vocaţie… S-a mai născut un torţionar sau o flintă ce interoghează sintaxa nefericirii de a privi inima rătăcită a vieţii?
Eu ştiu?!

339. Vocaţia smereniei, umilinţei este un har născut după ce vanităţile, orgoliile au fost învinse de conştiinţa deşertăciunii?
Nu. Cîtuşi de puţin.
Smerenia — nefirească — se dobîndeşte prin strădanie, voinţă şi aspră educaţie a şinei.
Conştiinţa deşertăciunii vine apoi, ca o consecinţă, ca o încununare.
Smerenia nu-i la îndemîna oricui, e o stare unde se ajunge pe căi înguste şi multă perseverenţă, prin exerciţii niciodată descurajate, ca şi cum ai exersa pentru ca să devii pianist ori violonist virtuoz.
Se cere vocaţie, desigur. Dar mai ales voinţă, control, putere: înfrîngerea şinei trufaşe din fire. Aşa se întîmplă cu tot ce tine de viata mănăstirească.

340. Resacralizarea fiinţei nu este singura şansă de a trece frontiera unei existenţe asumate ideii de sacrificiu între divinitate şi sfinţenie?
Secolul XX — Alfred Rosenberg l-a numit al Mitului Sîngelui — a ajuns a fi al totalului dispreţ pentru om şi viaţă, valori cu totul degradate. Mai înainte de orice va să resa-cralizăm viaţa, individul Eliade ne-a spus-o: trebuie să ne reînsuşim simţul sacrului. El deosebea net sacrul de profan. Dar Sergiu Al-George îmi repeta: nu există sacru şi profan, există numai sacru şi diabolic. Tot ce nu este sacru este diabolic.
De-am izbuti măcar să restabilim democraţia dintre sacru şi profan, recunoscîndu-i sacralităţii superioritatea!

341. Făptura abisală se rosteşte într-un psalm: este ea ascultată de o fiinţă religioasă sau de una terorizată să descopere divinitatea?
Există oare o diferenţă între fiinţa religioasă şi fiinţa terorizată să descopere adevărul? Nu cred.
Ele se confundă, se contopesc. în fiinţa religioasă iubirea şi teama se amestecă indisolubil. Rudolf Otto n-a apropiat oare cele două mistere: tremendum şi fascinosum? Preotul nu rosteşte desluşit cînd cheamă credincioşii la Sfi împărtăşanie: Cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu să vă apropiaţi?
Acesta îmi pare a fi şi temeiul existenţialismului kierkega-ardian împerecheat.
Dragostea pînă la urmă predomină, absoarbe totul, în ea frica se topeşte ca zahărul în apă (cum exemplifică Sartre), dar nu înainte de a fi trecut credinciosul-căutător prin faza căutării terorizate (ori mai bine zis: panice). Apoi zahărul nu se mai vede, dragostea l-a înghiţit aşa cum viaţa înghite moartea.

342. M-am bucurat întotdeauna să vă „provoc” spiritul critic cu o poezie, cu un poem. De data aceasta aş dori să purtaţi un dialog cu un text aparţinînd lui Teo-har Mihadas:
„E-o levitaţie în imnicul extaz, O voluptate-a nunţilor crepusculare. Vedenii, în de dincolo pervaz, Orfică linişte de fund de mare.
Templu-nstelat, în care-înalt ascult Ale lacteei căi caste mistere… Cîntec-august din ţara de demult Din vremile apuse sub tăcere.
In tine trupul meu-i teribil dom, Şi grea geodă, inima, mîhnirii… Se-arată-acolo — şi vedea îi vom —, Laurii din noi, ca în deşert menhirii.
Oştiri, sub stele, ierburile vin Spre noi, din orizonturi de aramă, Codri şi ape-n fabulos festin, Deplin, într-alte zodii, ne destramă. ”
Aici macedoneanul îşi destăinuie vecinătatea cu Elada. Poemul însă nu este pur elen, ci traco-orfic. Nu-i un imn al seninătăţii, ci un strigăt melancolic şi complexat, o chemare nostalgic-încrîncenată a aheilor. Cred că avem de a face cu o pildă de acel cosmicism pre-creştin de care pomeneşte adesea Mircea Eliade. Textul este elen, dar nu doric-ionic, ci or-fic, iar vîna-i desigur tracică.
O bună parte a frumuseţii poemului se explică prin simţămîntul de tristeţe (dezamăgire, spulberare, derută), „tristeţe de fond”, specific aromânilor, ramură atît de greu încercată şi de prigonită a neamului românesc.

343. Vreţi să ne spuneţi (transcrieţi) şapte cuvinte care aparţin întru totul lui Mihai Eminescu?
Menţionat: 1) ţintirim (bine ştiut), 2) de (ca sinonim al lui dacă) — Eminescu îl foloseşte adesea şi mereu cu efect puternic şi fericit, 3) deal, 4) dar, 5) codru, 6) vreme — acestea patru sînt substantive, într-atîta încît par create de el —, 7) copilă, vai! aş spune, cum a răspuns Andre Gide la întrebarea: care-i cel mai mare poet francez: Helas! Hugo. Eminescu a supraabuzat de substantivul acesta: a devenit un clişeu, obsesiv; nu un cuvînt întru totul propriu, ci un tic cu subînţeles erotic (preferinţă sexuală). „Copilă blondă” e un fel de lapsus freudian, de imagine erotică obsesivă; drept care cred că e o sintagmă lipsită de valoare poetică.

344. Sufletul lumii nu este o rugăciune a inimii, o răstignire de cuget purtată de noi ca un nesfîrşit calvar?
Exprimarea dumneavoastră mi se pare justă, dar niţel încîl-cită şi grandilocventă. De asemenea definiţii prea cuprinzătoare şi solemn-patetice este bine să ne ferim. Ele nu spun mare lucru, bat spre retorică. Cuvintele folosite aparţin misticii creştine, dar amalgamarea lor produce o impresie de îmbulzeală şi supraproducţie.
Monahul îi spune mireanului: e bine să folosim cînd e vorba de vocabularul celor sfinte un stil cît mai sobru şi mai ponderat.

345.  O capodoperă eminesciană: Floare albastră. Ce este mit şi ce este adevăr în această „poveste”?
Ce curioasă întrebare îmi puneţi! Totul în artă este amestec — în părţi mai mult ori mai puţin egale — de mit şi realitate. Arta ce-i, de nu realitate mitopoetizată, transsubstanţiată?

Splendoarea bucăţii constă în cele cîteva izbucniri de absolută simplicitate — cum puţine sînt în literatura universală (unele la Dickens, Dostoievski, Hugo ori Goethe). O simplicitate, o naivitate, o elementaritate neinfestate de con-ştiinţa conştiinţei, de orice fel de intelect şi orice intervenţie mintală. Sinea pare slobodă de orice reflecţie:
Hai în codrul cu verdeaţă, Und-isvoare plîng în vale
Floare-albastră! floare-albastră!… Şi-apoi cine treabă are!
Eu pe-un fir de românită Voi cerca de mă iubeşti.
Ofelia şi Hamlet — dacă Hamlet ar fi fost liniştit şi ar fi iubit-o în deplină candoare — astfel ar fi trebuit să-şi vorbească.
Mitul aici e mitul de aur al simplicităţii inimii, al împăcării cu faimoasa „condiţie umană”. Freud nu are ce căuta în lumea florii albastre; îşi poate închide cabinetul, psihanaliza nu mai are nici un rost. Conştiinţa, subconştientul şi inconştientul s-au contopit, trăiesc în deplină armonie. Totul e lumină şi împăcare. Refulările şi complexele s-au dus pe apa sîmbetei, gonite de minimitul unui paradis lumesc.

346. Luther şi Biblia. Ce a rămas să învingă timpul şi să fie actual din gîndirea profetului german? Cum ar fi el privit şi judecat azi? Dacă s-ar fi întilnit cu Sfîntul Francisc pe Via Appia, ce cuvinte ar fi putut schimba?
în lumea noastră de aramă, predestinarea Iui Luther mi se pare la ea acasă, în toată cumplita-i grozăvie. Nu-l iubesc deloc pe Luther. Definiţia lui Claudel („Ce gros cochon de Luther”) e cam din topor, dar repet: nu-l iubesc. Deşi îl respect pentru declaraţia de la Worms: Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Nimic comun între el şi Sf. Francisc. Întîlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea de unul singur cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat. Iar Francisc i-ar fi grăit zîmbind: Frate burduhănosule, de ce te mînii oare?

347. Imaginaţia şi memoria: sinteţi fericit că aceste haruri vă recuceresc spiritul mîntuindu-i îndoielile, ca o vamă, ca un elan veşnic bîntuit de voinţa de a vă regăsi profet în deşertul bocetelor nesfîrşitelor ierni ce ne invadează cu neînchipuită tiranie?

„Bocetele nesfîrşitelor ierni”: cît de bine mă împac cu sintagma aceasta, acum spre sfîrşitul acestei ierni fără sfîrşit, acestei ierni simbol al mizeriei, frigului, lipsei de lumină, prostiei deşănţate, decrepitudinii ultimelor vestigii ale civilizaţiei.
Imaginaţia e poarta pe care putem ieşi din ţarcul tiranicelor dezamăgiri şi eşecuri. Scriindu-mi memoriile îmi îngăduiam să răpesc realităţii ceva din absurdul şi nemernicia şi sordidul ei; o refaceam niţel, nu minţind propriu-zis, ci co-rectîhd ce mi se părea din cale-afară de vrăjmaş dreptăţii minimale: din nevoia, mai ales, de a găsi niţică imaginară mîngîiere.

348. Aş dori să definiţi tragicul din Năpasta. Cum vă explicaţi vocaţia abisală a lui LL. Caragiale faţă de cea satirică? Care este adevăratul Caragiale?

Năpasta e o dramă excelentă: puternică, sintetizată, esenţializată. E totuşi numai foarte onorabilă. Abisală e Scrierea! Acesta e paradoxul caragialesc: la el comediile sînt abisale, iar drama e doar corectă şi frumoasă. A dovedit că ştie să scrie şi drame. Punct.

349.  Ifemnica Miele e un personaj ce îşi creează „romanul4′ pe măsură ce îl cucereşte pe Eminescu, sau e o muză copleşită de geniul poetului?
Ca şi Tftu Maîorescu, nu o pot suferi pe Veronica Miele. Cred nu numai că a fost o pacoste în viaţa lui Eminescu, dar şi că a influenţat (pe cît a putut, fireşte, adică foarte puţin) în rău opera sa, E o falsă poetă, o falsă amantă. E o Cătălină prefăcută, vulgară, romanţioasă, o moftangioaica siropoasă. (Drept e că s-a sinucis: ceea ce e un păcat, dar şi o ieşire din lumea moftului şi palavrelor.)

350. În ce raport se află valoarea şi originalitatea unei opere postmoderniste faţă de clasicism?
Nu pot răspunde. Postmodernismul încă nu a trecut de la faza virtualităţii la faza actualizării, de la denumire la făptuire. Să vedem. Bine ar fi să însemne o întoarcere către un clasicism sincronizat datelor veacului nostru. (De fapt nu există artă nemodernistă, toate şcolile au fost pe rînd moderniste. „Modernismul” secolului XX a fost cu adevărat, în sens larg, altceva: un futurism.)

351. Ion Agârbiceanu — numele şi opera scriitorului sînt tot mai mult uitate, neaduse în prim-planul vieţii literare. Cum vă explicaţi fenomenul?
Agârbiceanu e un bun scriitor local şi secundar. A scris cîteva nuvele (povestiri) frumoase. Arhanghelii nu-s deloc de dispreţuit. Dar nu e un scriitor important, original. Critica oficială îl laudă pentru fondul „social” al unei părţi a operei sale şi pentru că, după 23 august, s-a gudurat cu vigoare pe lîngă stapînire, care l-a făcut academician. Marele public găseşte la el lumea trecutului pe care o caută cu nesaţ în vremea aceasta de mizerie, sluţenie şi pustiu. Şi într-adevăr, în unele din povestirile sale, ea continuă a trăi plină de nuri. Psihologia lui, simplă, atrage şi ea într-o epocă suprasaturată de psihologie încîlcită şi de psihanaliză intrată în faza barocului. Galaction, cred, îi este superior şi ca povestitor şi prin orizontul ideatic mai larg.

352.  Ce a moştenit Mia Hasdeu de la celebrul ei părinte?
Pe cît îmi pot da seama, Iulia nu seamănă cu taică-său. Poeziile ei sînt cu totul diferite de suflul, stilul şi vizionarismul tatălui. I-a moştenit desigur inteligenţa, vioiciunea, înclinaţia spre literatură, pofta de cultură. Dar din puţinul ce a lăsat nu reiese o afinitate între două spirite legate fiziologic, nu şi orientativ. împotriva bietei Iulia stau: moartea ei cu totul prematură, prezenţa covîrşitoare a părintelui, puţinătatea operei şi nenorocita convertire la spiritism a lui Hasdeu, pe care a găsit de cuviinţă să o atribuie Iuliei.

353. Trăiţi în Transilvania, în Maramureş. Poezia lui Coşbuc: o descoperiţi în spaţiile unde trăiţi zi de zi? Prin ce este original Coşbuc?
Lumea de aici nu diferă mult de cea a lui Coşbuc. Bine zice Galsworthy: sînt în lume vreo zece mii de oameni care şi-au însuşit mentalitatea de „moderni”, de „emancipaţi”. Ei cred că aşa e lumea toată, asemenea lor. Se înşală amarnic. Lumea aici, în trăsăturile ei esenţiale, e tot a lui Coşbuc, de nu şi a lui Negru Vodă şi a lui Meno, nepotul lui Morut. Dar şi aici pătrunde molima, îşi face loc cu încetul minciuna, corupţia, frica, obiceiul delaţiunii, beţia disperată. (Beţia, har Domnului, nu a lipsit din vechiul tablou, dar cea nouă e o formă a deznădăjduirii, e sumbră şi demenţială; cît despre urgia turnătoriei, e nouă şi paroxistică.) V-am povestit oare anecdota (autentică) — destul de recentă — cu bătrî-na din Şurdeşti (loc sacru al Maramureşului) pe care o prietenă a mea, ghid şi interpretă a unui grup de profesori elveţieni (cred), a întrebat-o (în numele vizitatorilor) cum îi merge? Venerabila bătrînă maramureşeană a răspuns în faţa
bisericii: De! cu ce avem, cu ce ne mai dă, cu ce pică, cu ce furăm, ne descurcăm!
Auziţi cum grăieşte bătrîna? Cu ce pică, cu ce furăm! (încep să nu mai rîd cînd îi aud pe martorii lui Iehova că vestesc pe curînd armaghedonul!) A glăsuit bătrîna cu faţa senină şi ochi nevinovaţi. Furăm, ne descurcăm: a! iată ceva cu totul nou. Sîntem, vasăzică, totuşi, în altă lume decît a ţărănimii lui Coşbuc — care era, ea, cu adevărat idilică. Deoarece adevărul este că nu Coşbuc a fost un poet idilic, adevărul e că lumea lui a fost idilică. Coşbuc n-a prea idealizat şi idilizat: lumea lui aşa chiar era, idilică!
Microbii şi viruşii circulă în voie — e o iluzie să crezi că pot fi ferite de contaminare anumite regiuni. Dar nu mai puţin adevărat este că în Maramureş microbii sînt — cum zic medicii — atenuaţi, virulenţa lor, deocamdată cel puţin, e mai redusă ca în alte părţi, ca în oraşe; aici poluarea (lato sensu) pare să fie încă în stadiul de incubaţie.

354. Metafora şi-a pierdut dimensiunea metafizică? Nu credeţi că poezia postmodernistă agonizează „fericită” în propria-i retorică?
Există mereu pentru poezie (ori şi proză) pericolul căderii în retorică. Acel care s-a lepădat de esenţe se simte întotdeauna fericit, fericirea lui e tîmpă, dobitoceasca linişte a omului care s-a eliberat de întrebări, angoase şi concupiscenţa cunoaşterii. Dar, după cum v-am mai spus, postmodernismul e încă prea tînăr pentru a putea fi judecat categoric. Desigur însă că, pierzîndu-şi dimensiunea metafizică, metafora se împuţinează, sărăceşte, se usucă. Toate forma-lismele duc la uscăciune şi vestejire. Iar ideile şi conceptele, întocmai cum ne-a spus Ortega, departe de a subţia şi neutraliza poezia, o înviorează, o aţîţă. Metaforei îi trebuie căldură, lumină, rouă, ca şi unei plante. Seva ei nu cred că poate fi cenuşiul teoretic de care vorbea Goethe.

355. În cercul lui E. Lovinescu l-aţi cunoscut pe Dan Petraşincu (Angelo Morretta). Eu l-am cunoscut la Roma în 1980-l982. Era de-a dreptul fermecător, volubil, plin de… mituri şi de fascinante poveşti trăite în India. Am discutat foarte mult cu el despre E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade ş.a. Deborda de tinereţe, avea lacrimi în ochi cînd era vorba de a fi realizat sau nu în literatura română. I-am amintit de scrierile din tinereţe şi se ferea ca de foc să vorbească de destinul lor… Vreţi să-i faceţi un portret din perioada lovinesciană?
L-am cunoscut, venea în toate duminicile la şedinţele Sbu-rătorului: era vioi, vorbăreţ, sigur de sine, niţel îngîmfat. M-a luat peste picior în revista Viaţa literară a lui Călinescu. Eram pe atunci supărăcios, irascibil şi capabil de a pur-ta ranchiună celor ce mă atacau. M-am supărat, aşadar, şi nu i-am mai vorbit. Era un prozator foarte rodnic şi apreciat, avea o fire stenică, înfiptă, era băiat frumos, la cenaclu se bucura de simpatii unanime, dintre cei tineri cred că era cel mai vorbăreţ. Bun povestitor şi condei lesnicios, nu ştiu întru cît a marcat proza românească.
Toate cele ce-mi spuneţi despre el mă înduioşează. Îl cinsteşte faptul că vorbeşte cu drag şi fără indiferenţă despre literatura românească şi despre scriitorii români, spre deosebire de mulţi evrei care în dicţionarul lui Alexandru Mirodan îşi manifestă numai ranchiuna şi oţărîrea. Mă înşel eu oare sau Dan Petraşincu (Angelo Morretta) rămîne doar un povestitor abil şi fecund care nu-i legat prin cabluri subterane de fiinţa românismului?

356. Mihai Eminescu: „ Geniul? — A doua creaţiune a lumii prin artă. ” Vă rog să aplicaţi acest adevăr unor scriitori ca Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu. Şi lui Constantin Brâncuşi.
Desigur că artistul creează lumea din nou. El e rivalul naturii, nu oglinda ei. El creează, verbul elinpoiein se aplică ori  făcător (creator) de artă. Acesta chiar e secretul şi slava artistului. De aici provine şi mărinimia lui, pe care o împărtăşeşte cu Creatorul. Fiecare portret făcut de lorga în Oameni cari au fost (ori portretele schiţate în cărţile sale de istorie) e o creaţie, e a doua naştere a omului respectiv. Iorga în tot timpul a suflat duh de viaţă celor despre care a scris.
Lucian Blaga a creat a doua oară lumea românească. Lumea mioritică nu-i de fapt un tablou, un act descriptiv, e o lume autonomă doar inspirată din realitate. Liviu Rebreanu în Ion, Pădurea şi Catastrofa a dat viaţă (în înţelesul cel biologic) personajelor sale. Brâncuşi a îndrăznit (şi izbutit) să atace frontal creaţia şi sa-i opună operele sale în care materia universală se prezintă la un alt stadiu de esenţialitate şi puritate decît acel la care ne dă acces natura. El o prinde, o prehendează la un nivel superior de curăţie şi splendoare, inaccesibil fiziologiei noastre obişnuite.

357.  Ce înseamnă să ai „suflet politic„?
Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pîinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricînd deveni — cum atît de frumos a spus Iorga — un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor su-fletul politic, au devenit nişte roboţi nătîngi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.

358. Aţi scris destul de mult şi cu o mare pătrundere, cu o mare iubire despre Mateiu Caragiale. Un „personaj„ fascinant, ieşit parcă din castelul Iui Lampedusa… Un ghepard rătăcit in Balcanii noştri, un artist desăvîrşit. Recunoaşteţi azi în proza tinerilor un „ reflex„ estetic mateian?
Cînd, în extaz şi uimire, am citit Craii în 1929 — de pe terasa unei vile în apropierea Braşovului vederea cuprindea întregul şir al Bucegilor—nu m-aş fi gîndit că romanul acesta subţire şi elitist va putea ajunge cîndva o carte de mare succes. Iată că neaşteptatul, că minunea totuşi s-a realizat. Mateiu a îndrăznit, a biruit.
E astăzi un scriitor cunoscut şi iubit de marele public, a cucerit (subjugat) intelectualitatea, şi-a cîştigat un statut definitiv de mare scriitor. Nu mai e estetul apreciat de o elită ezoterică. Faza aceea e de mult depăşită. Desigur că-şi exercită influenţa. Dar nu-i uşor să-i calci pe urme. Radu Albala, un matein înflăcărat, l-a pastişat {Ultimul capitol din Sub pecetea tainei) şi a scris în stil matein (Desculţe). Într-o oarecare măsură, Gabriela Adameşteanu, în Dimineaţa pierdută, care mai mult stă sub zodia lui Ion Luca, a folosit şi experienţa mateină. Dar Mateiu e un giuvaer, un unicat, închis în sine (orice creaţie, orice univers e închis în sine), tainele şi talismanele şi le dăruieşte anevoie. Refluxuri sînt, Mateiu e adorat în secret de foarte mulţi, de mai toţi, în taina sufletului lor cel mai intim. Am impresia că nu s-a depăşit încă faza paştisării şi admiraţiei topite. E nevoie de o perioadă de lentă asimilare, de incubaţie, care să ducă nu numai la deprinderea ticurilor stilistice şi lexicale, ci şi la însuşirea viziunii artistice de mare intensitate, amestec de cruzime, cinism, patos, detaşare, împănoşare, bine tăinuite, înduioşare şi îndrăgire, agerime şi putere fascinatorie. Şi-apoi, last butnot least, darul de povestitor! Sînt puncte comune cu Lampedusa, dar opera lui Mateiu mi se pare mai cuprinzătoare, bătînd mai departe decît — altminteri superbul — Ghepard. Parcă Mateiu e niţel mai viril, mai dur; Lampedusa vădeşte o nonşalanţă aristocratică, atitudine artistică mai mola-tecă decît virulenţa bucureşteanului uns cu toate alifiile.

359. Psalmii cunosc o măsură a frumuseţii morale. Divinitatea trăieşte în ei ca într-un nesfîrşit paradis?
N-aş spune că trăieşte într-un nesfîrşit paradis. Trăieşte, dar intens, aprig, frămîntat; e o divinitate chemată, apostrofată (Scoală-Te, Doamne, de ce dormi?), certată, provocată, trasă la răspundere. Tonalitatea psalmilor nu e serafică şi statică; deloc; e combativă. Se împacă bine cu blestemele şi impre-caţiile, e dinamică, pătimaşă. Divinitatea în psalmi participă la treburile, suferinţele şi angoasele lumii şi ale omului individual. Ea îl priveşte pe Fiul Omului, Care S-a întrupat, Care participă la necazurile şi nevoile de zi de zi ale făpturii. Care de aceea S-a întrupat ca să le cunoască nemijlocit, din interior.

360. Poezia — inima sfinţeniei şi umilinţei descoperin-du-lpe Dosioievski; sufletul — rug al lui Eminescu oglindindu-i abisurile conştiinţei interogative — nu vă creează în ore de adîncă reflecţie şi reculegere un dor fără saţiu pentru cuvîntul care a trecut frontiera tuturor spovedaniilor?
Sînt din ce în ce mai convins, iubite domnule Zaharia Sângeorzan, că în poezie se află refugiul nostru. în poezie şi în muzică. Poezia, aproape mereu, ne dă soluţia şi găseşte exprimarea cea dreaptă. în poezie, da, aflăm sfinţenia, umilinţa. Dar şi mîndria neantului nostru în cele spurcate. Nu este consolare — umilă şi nobilă consolare — împotriva hidoşeniei, îndobitocirii, frigului şi uscăciunii. Există şi o proză care-i de fapt poezie (d. ex.: Proust, Dostoievski, Th. Mann, Soljeniţîn…). Frontiera dintre religie şi poezie e de-abia marcată (v. Claudel, Peguy, H. Bremond, V. Voi-culescu, regele David, Trakl, Ioan Alexandru). Poezia spune infinit mai mult decît poate comunica proza: v. Ana Blandiana, Magdalena Ghica, Mircea Dinescu, Brodsky, Milosz…
Poezia ne este scut, adăpost, leac; şi armă. Triumful fariseismului în veacul XX îl asigură partidele politice care proclamă în doctrina şi programele lor egalitatea absolută a oamenilor, dar înfiinţează şi menţin magazine speciale de aprovizionare cu circuit închis.
Dacă nici asta nu-i fariseism triumfalist, atunci eu, vorba englezilor, sînt unchiul unei maimuţe!
Dar n-a spus oare părintele tuturor fariseilor: „îţi mulţumesc, Doamne, că nu sînt ca ceilalţi oameni”? Fariseul din Evanghelii plătea zeciuială din mărar şi chimen; s-au realizat progrese: s-au instituit magazinele cu circuit închis. Tov. Gor-baciov tună şi fulgeră, dar magazinele cu circuit închis nu le-a desfiinţat. Cîtă vreme nu le va fi desfiinţat, nu dau crezare perestroikăi. Elţîn, care a propus desfiinţarea magazinelor cu circuit închis, a fost scos din conducere. Am impresia că G. propune zeciuială din untariţă şi mărar. Iar problema cea mare, a circuitelor închise, nu o ataca. Fariseism. Şi, întocmai ca strămoşul său, e şi el încîntat de sine.

361. Fariseii: în ce oglinzi mai trebuie să se privească, să se judece? Cum trebuie ei să recitească Biblia? Ei sunt creaţia demonului sau sînt „fapta ” unui dispreţ pentru tot ce nu e adevăr, frumuseţe? Tipologia fariseului să cunoască azi un declin, o metamorfoză?
Fariseismul îşi trăieşte astăzi apogeul. Ce bine se potriveşte vremii noastre fariseul. El care strecoară ţînţarul şi înghite cămila. Birocratul, chiţibuşarul, cel sigur de sine, cel care nu cunoaşte îndoiala, spaima, nevoia de a-şi depăşi trufaşele certitudini. Cel care nici pe sine nu se mîntuie, nici pe alţii nu-i lasă să se mîntuie. Fariseul e dogmatistul, e activistul, cel perfect împăcat cu sine, netulburatul, cel care nu banuie că mai poate fi ceva dincolo de raza lui vizuală şi de marginile minţii lui. Cel încîntat de sine, încuiat în sine, în no-menclatura, rigoarea şi Doctrina sa perfectă. Cel cu desăvîrşire mulţumit cu sine, cu ideile, programul şi tabieturile sale psihomintale. Cel care nu se îndoieşte, căruia nu-i trebuie nici ajutor, nici prietenie, care nu simte nevoia de a se spovedi, de a se îmbunătăţi, de a fi iubit. Departe de a cunoaşte un declin, tipologia fariseului e în floare.

362. Cesare Pavese: „ Unui popor bătrîn i se cere o mare coerenţă, respectul legalităţii etc. Unuia tînăr i se îngăduie multe. Tinereţe şi bătrîneţe la popoare înseamnă tinereţea şi bătrîneţea ideologiilor care le-au format, şi rezultă deci că unei tinere ideologii i se consideră drept bune multe fărădelegi, pentru simplul motiv că încă nu se vede bine pînă la ce punct faptele sale sînt fărăde-legi, ori, dimpotrivă, intervenţii chirurgicale. Celor bătrîne nu li se cere decît legalitate.” Ce înţeles mai au ideologiile cînd iarna cosmică ne ameninţă?
Anatole France ne-a atras atenţia asupra ferocităţii şi intransigenţei ideologiilor noi. Parcă fac explozie, explozie de fanatism.
Pacostea provine dintr-aceea că se caută Perfecţiunea Absolută. Toate utopiile o făgăduiesc. Dar nu avem dreptul să credem că putem realiza Perfecţiunea în lumea aceasta căzută. Se cuvine să căutăm doar ameliorarea continuă şi prudentă a imperfecţiunilor. Oricare trecere la idealul Perfecţiunii duce în mod inevitabil şi rapid spre totalitarism, fanatism şi teroare.
Cum spun constituţionaliştii? Nu sîntem îndreptăţiţi să-i cerem Statului să ne dea raiul pe pămînt, dar sîntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pămînt. Din ideologiile totalitare ale Perfecţiunii Absolute — de la Platon şi Morus pînă la Stalin, Troţki şi Hitler sau Mao — asta chiar fac: promit raiul pe pămînt şi realizează iadul. Utopia şi Ideologia Perfecţiunii: iată dubla faţă a Vrăjmaşului.
Am ajuns să aud că soluţia cea bună e a vechiului meu prieten din tinereţe (Em. Neuman): partidul moderaţilor violenţi care să impună, cu violenţă la nevoie, moderaţiunea.

363. Tot din jurnalul lui Cesare Pavese: „Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de-al tău prezenţa altora poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist — adică să te anihilezi, Dar ai spus-o ieri — nimeni nu renunţă la ceea ce ştie — şi tu cunoşti prea multe lucruri. ” Să fii Crist? In secolul XX? Nu-i un orgoliu prea mare?
Da, da, da; de trei ori da: singurătatea este eroică şi fapta cea mai grea. Ne este frică să fim singuri cu noi înşine. Ne trebuie continuu un zgomot de fond.

Singurătatea e o pedeapsă. (Amiralul Horia Măcelaru — cinci ani singur în celulă la Rîmnicul Sărat şi Harry Brauner — doisprezece ani de singurătate en savent quelque chose.) Monahul este omul care poate sta singur cu el însuşi. Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să trăieşti ca şi cum pe acest pămînt ai fi numai tu şi Dumnezeu. Ceilalţi şi lucrurile toate să nu te intereseze. Nu-i nevoie să fii Hristos… (care, de altfel, nu trăia în singurătate, ci numai printre oameni, participatoriu). E însă nevoie să înveţi a răbda singurătatea, ba a o şi iubi, a face abstracţie de toate: tu singur în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea nici nu avem voie să invocăm drept scuză: îm-prejurările. Nu există „împrejurări”, exişti numai tu, în deplina ta singuratică şi responsabilă unicitate.

364. Calvarul conştiinţei — provocat de marea injustiţiilor absurde — nu este oare cel mai tragic mod de a trăda orice morală, orice etică?
Soluţia în faţa injustiţiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbeşti, să lupţi, să te afli în treabă. (Să nu-ţi vezi de treburile tale, ci de treaba dreptăţii, care-i adevărata treabă a fiecăruia.)
Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie. Nu ţine nici o scuza, nici o explicaţie. Sînt toate ridicole ca şi attends queje t’explique. Să nu taci, cum nu tac Doina Cornea ori Mircea Dinescu.

365. Privilegii de ultimă oră; scepticpînă la lacrimi, lacrimi de sceptic; privirea agoniei purtînd un dialog cu o fiinţă ce şi-a uitat numele, revolta ideii: supravieţuire a adevărului ce nu ştie de sancţiuni, de o respiraţie arti-ficială… Privilegii? De a fi anonim în anonimatul voinţei de a rosti: de ce sîntem dezmoşteniţi? Pedeapsă, umilinţă, batjocură, destin labirintic?
Răspunsul l-am dat la nr. 364.
Calvarul conştiinţei? Privilegii de ultimă oră? Scepticism? Vorbe! Nugas! Scuze, alibiuri, circumlocuţiuni! A vorbi, a te opune destinului, realităţii, împrejurărilor, a te păstra curat, a tuna (pe cît poţi), a da exemplu (oricît de mărunt, de ascuns: nu se pierde). Altfel nu ne mîntuim. Dar, cum zice Mircea Eliade, se cade totuşi să existe o cît de mică şansă. Altminteri nu-i omenesc să ceri omului ori poporului să lupte. Trebuie să existe totuşi o şansă cît de mică, minimală. Aceasta e o concesie istorico-omenească: dar este de luat în consideraţie, căci trăim în istorie şi relativitate: nu poţi cere unui om, oricît de viteaz şi voinic, să lupte decît cu doi, trei oameni… nu cu o sută, o mie… îl doboară, îl nimicesc, îl spulberă… De aceea nu putem acuza, uşuratec, neamul nostru că e laş; iar persoane ca Doina Cornea ori Mircea Dinescu rămîn exemplare, dar (în sens nobil) excentrice.

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: