1942

din „Jurnalul fericirii”

De la spitalul din colţ — nu sunt mai mult de 50 de metri până la noi — doctorul Leopold Brauchfeld vine de trei ori pe zi să-i facă mamei injecţii. În faza ultimă a cancerului numai Dilaudid-Atropina, în doze masive, are eficacitate.

Mai degrabă decât a evreu moldovean şi medic, Leopold Brauchfeld arată a condolier italian din secolul XIV şi a erou de film. Intrăm în vorbă, uneori vine şi noaptea. Deşi e rezervat şi reticent, nu-mi vine greu a bănui, a ghici că doctorul e comunist şi că activează într-un fel sau altul. Nu rezistă ispitei de a face niţică propagandă şi simte şi el nevoia de a vorbi. Şi ce îmbietor vorbeşte!

 

Soţia lui — medic şi ea la acelaşi spital — e o femeie de o frumuseţe izbitoare, trupeşă şi oacheşă; e Sulamita însăşi. Amândoi muncesc de zor, sunt plini de abnegaţie şi devotament faţă de pacienţi, modeşti, neînfricaţi, pe stradă lumea se opreşte să se uite la numita pereche pe care o alcătuiesc, „el înalt şi ea înaltă”.

 

După câtva timp nu se mai feresc de mine, îşi petrec la noi clipele de răgaz, vin cu viorile şi ne cântă (sunt buni muzicieni) şi-mi spun multe…

 

Îi ascult, şi o clipă, o clipă îmi pare că… „Antifascismul” lor însă — oricât ar fi ei de curaţi, de cinstiţi, de vrednici, de chipeşi, de admirabili — e totuşi masca sub care stă altceva. Superioritatea lor personală nu justifică alt fascism, mai abitir?

 

Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriţi de calităţile oamenilor spre a le îmbrăţişa ideile. Perechea Brauchfeld nu se poate compara cu oamenii printre care mă învârtesc, dar lumea pe care o vor ei e şi mai rea… Una este eroul, alta este ideea. Altă gâscă-n altă traistă. Vorba ovreiului: Tecuci e Tecuci şi Râmnic e Râmnic.

 

— Domnul le spunea fariseilor şi cărturarilor: nici pe voi nu vă mântuiţi, nici pe alţii nu-i lăsaţi să se mântuiască (Mat. 23, 13; Luca 11, 12). În raporturile dintre Dumitru şi Dugay-Martin dimpotrivă, nu numai că pe sine se mântuie Dumitru prin credinţă şi încredere, dar şi pe Dugay-Martin îl ajută să se mântuie dezvăluindu-i prezenţa duhului divin într-însul. „Nu ştiţi oare ai cărui duh sunteţi?” (Luca 9, 55) Dumitru ştie; Dugay-Martin nu ştie; dar află.

 

— Hristos a înţeles că pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu făcându-se trup va trebui să se jertfească, şi pentru ca jertfa să fie autentică şi buna Sa credinţă indiscutabilă, va trebui să-şi dea viaţa. Numai dându-şi viaţa — aici e totul, orice altceva e fleac, numai fapta aceasta face probă absolută, numai curajul în faţa morţii nu este echivoc şi nu poate fi bănuit ori interpretat — era în măsură a dovedi că n-a venit în lume degeaba şi că intenţiile Sale erau serioase.

 

— Léon Daudet: epocile istorice au bolile lor proprii. Exemple: Evul Mediu — ciuma; secolul XVI — sifilisul; secolul XIX — tuberculoza; secolul nostru — cancerul.
Cred că au şi păcatele viciile lor specifice. Unele, desfrânarea; altele, lăcomia; ori setea de cuceriri, cruzimea etc.

 

În veacul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism, dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută. Convingerea deţinerii unicei formule a fericirii duce la dreptul de a o impune prin orice mijloace.

 

De unde: intoleranţa, şi dreptul rezultat: cele mai abjecte căderi în cele mai putrede vechituri. Se urmăreşte noul şi perfecţiunea şi se repetă greşelile cele mai clasice şi se obţine putregaiul cel mai banal.

 

Păcatul de angelism, a cărui inevitabilă consecinţă este intoleranţa, contrazice, terfeleşte esenţiala însuşire a omului: libertatea, consacrată de Hristos Iisus atât cât priveşte respectarea ei de către divinitate (Stau la uşa inimii şi bat), cât şi ca supremă făgăduinţă (dezrobirea din păcat vă va face liberi).

 

Berdiaev: tragedia antică este aceea a destinului, tragedia creştină este aceea a libertăţii.